PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. FRONTUL DE VEST (1914-1918)

Planul Schlieffen. Dislocarea trupelor în ajunul războiului. Operații militare și schimbări teritoriale mai importante în anii: 1914, 1915-1916, 1917 și 1918. După vizualizare, deconectați straturile marcate cu ”minus” (–).

     Planul Schlieffen a fost strategia militară concepută de statul major german înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, având ca scop evitarea unui război pe două fronturi, împotriva Franței în vest și Rusiei în est.
     Planul a fost elaborat inițial în 1905 de către generalul Alfred von Schlieffen, șeful Marelui Stat Major german, și a fost modificat ulterior de succesorul său, Helmuth von Moltke cel Tânăr.
     Obiectivele planului consta în înfrângerea rapidă a Franței printr-un atac masiv prin Belgia și Luxemburg, ocolind linia de fortificații de pe granița franco-germană (Linia Maginot nu exista încă, dar Franța avea fortificații în zona Alsaciei și Lorenei). Apoi urma capturarea Parisului în maximum șase săptămâni, înainte ca Rusia să poată mobiliza complet armata. După înfrângerea Franței, armata germană urma să fie redirecționată rapid spre est, împotriva Rusiei, care era considerată lentă în mobilizare.

Mareșalul german Alfred von Schlieffen și generalul locotenent von Moltke (Moltke cel Tânăr), noul șef al Statului Major General. Fotografii de E.Bieber, 1906.

Planul Schlieffen

     În 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, frontul de Vest a devenit scena principală a confruntărilor dintre Germania, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie și Belgia, pe de altă parte.
     La începutul lunii august 1914, Germania a pus în aplicare Planul Schlieffen, care prevedea un atac rapid asupra Franței prin invadarea statelor neutre Belgia și Luxemburg. Această agresiune a determinat Marea Britanie să declare război Germaniei (4 august 1914), ca reacție la violarea neutralității.
     Deși germanii planificau la o avansare rapidă, armata belgiană a oferit o rezistență neașteptată în orașe precum Liège și Namur, ceea ce a întârziat înaintarea. Această întârziere a permis aliaților să-și reorganizeze forțele și să pregătească contraofensiva. La sfârșitul lunii august, armatele franceze și britanice au încercat să oprească avansul german în ceea ce s-a numit „Bătălia Frontierei”. Francezii au lansat o ofensivă în Alsacia și Lorena, dar au suferit pierderi grele și au fost nevoiți să se retragă.
     Momentul decisiv al campaniei din 1914 a fost Bătălia de pe Marna (5–12 septembrie 1914), în care armata franco-britanică a reușit să oprească înaintarea germană la nord-est de Paris. Comandantul francez Joseph Joffre a contraatacat cu succes, forțând trupele germane să se retragă spre râul Aisne. Această bătălie a marcat eșecul Planului Schlieffen și sfârșitul „războiului mobil”. Linia frontului s-a stabilizat, iar ambele tabere au început să sape tranșee, pregătindu-se pentru un război de poziții care avea să dureze ani de zile.
     După Bătălia de pe Marna, ambele părți au încercat să flancheze inamicul spre nord, într-o mișcare cunoscută sub numele de „Cursa spre mare” (septembrie–noiembrie 1914). Aceasta a dus la extinderea liniei frontului până la Marea Nordului, stabilind un front continuu de peste 700 km, de la granița franco-elvețiană până la coasta belgiană.
     În anul 1914, niciuna dintre părți nu a obținut o victorie decisivă. Frontul de Vest s-a stabilizat într-un război de tranșee, marcând începutul unei lupte de uzură. Pierderile umane au fost uriașe, iar speranța unui război scurt a fost complet abandonată.

Contraatacul: trupele franceze îi urmăresc pe germani la Meaux pe Marna. Desen de Ernest Prater, 26 sept. 1914

Operațiile militare pe frontul de Vest în 1914

     După eșecul ofensivei germane din 1914 și stabilizarea frontului de Vest, conflictul a intrat într-o fază de uzură, cunoscută sub numele de război de tranșee. În perioada 1915–1916, luptele au fost marcate de stagnare, pierderi masive de vieți omenești și progres minim pe teren.
     Linia frontului se întindea de la coasta Mării Nordului până la granița franco-elvețiană, acoperind aproximativ 700 km. Ambele tabere au săpat sisteme complexe de tranșee, fortificate cu sârmă ghimpată, buncăre, tuneluri și posturi de observație. Viața în tranșee era extrem de dificilă, soldații confruntându-se cu frig, boli, lipsă de hrană, apă contaminată, șobolani și foc continuu de artilerie.
     În 1915, atât Antanta, cât și Puterile Centrale au încercat să spargă linia inamică, dar fără rezultate decisive. Ofensivele de la Artois și Champagne,  lansate de francezi, s-au soldat cu pierderi uriașe și câștiguri teritoriale minime. În aprilie, în bătălia de la Ypres, Germania a aplicat pentru prima dată pe câmpul de luptă armă chimică - gazele toxice (iprit), marcând o nouă fază în brutalitatea războiului.
     Anul 1916 a fost dominat de două dintre cele mai sângeroase bătălii ale războiului. Bătălia de la Verdun (februarie–decembrie 1916), declanșată de germani, a avut ca scop „sângerarea” armatei franceze. Francezii, sub comanda generalului Pétain, au rezistat eroic, pierzând peste 300.000 de soldați, dar reușind să mențină poziția. Bătălia de pe Somme (iulie–noiembrie 1916), inițiată de britanici și francezi pentru a ușura presiunea de la Verdun, s-a soldat cu pierderi colosale pentru ambele părți (peste 1 milion de victime), deasemenea fără un rezultat decisiv.
     Războiul de tranșee a produs pierderi umane fără precedent și o uzură morală profundă în rândul soldaților. Tacticile ofensive tradiționale, precum atacurile frontale, s-au dovedit ineficiente în fața mitralierelor și a artileriei moderne. S-a accentuat necesitatea inovării tehnologice: tancuri, aviație, arme chimice. În ciuda sacrificiilor imense, liniile frontului au rămas în mare parte neschimbate.

Batalionul 2 din regimentul Auckland în tranșeele de al Flers–Courcelette, sept. 1916. Sursa: https://military-history.fandom.com/

Război de tranșee (1915-1916)

     Anul 1917 a reprezentat o perioadă de criză și tranziție pe frontul de Vest. Deși luptele au continuat cu intensitate, moralul trupelor era în scădere, iar eforturile militare nu au adus schimbări semnificative ale liniei frontului. În plus, intrarea Statelor Unite în război a schimbat balanța geopolitică în favoarea Antantei.
     În primăvara anului 1917, francezii au lansat o ofensivă majoră pe Aisne, cunoscută ca ”Ofensiva Nivelle”, cu promisiunea că va aduce o „ruptură decisivă” în linia germană. Aceasta a eșuat dezastruos, provocând peste 180.000 de victime în rândul francezilor și declanșând revolte și acte de insubordonare în armata franceză. Generalul Robert Nivelle a fost înlocuit de Philippe Pétain, care a adoptat o strategie defensivă și a început reformarea armatei.
     Între iulie și noiembrie, britanicii au lansat o nouă ofensivă în regiunea Flandrei, la Passchendaele, în încercarea de a sparge liniile germane și de a cuceri porturile belgiene. Bătălia, numită și ”a treia bătălie de la Ypres”, în care tancurile s-au folosit la o scară largă, s-a desfășurat în condiții catastrofale, cu ploi torențiale, noroi adânc și pierderi uriașe de peste 500.000 de victime cumulate de ambele părți. Rezultatul a fost modest, iar efortul nu a schimbat radical situația de pe front.
     Războiul de uzură a continuat, iar condițiile din tranșee erau tot mai grele: foamete, boli, frig, stres psihic. Demoralizarea soldaților a fost accentuată de lipsa unor victorii clare, de ofensiva germană puternică și de conducerea ineficientă în unele armate.
     În aprilie 1917, Statele Unite ale Americii au declarat război Germaniei, ca urmare a reluării războiului submarin total de către germani și a interceptării telegramei Zimmermann. Deși forțele americane nu au intervenit imediat în luptă, prezența lor iminentă a oferit un important sprijin moral și material Antantei, și a modificat perspectiva pe termen lung a conflictului.

Tanc blocat în noroi, 1917. National Defence/Library and Archives, Canada, ID 3194756.

Frontul de Vest în 1917

     Anul 1918 a fost decisiv pentru soarta războiului. După patru ani de lupte și un lung impas în tranșee, conflictul a cunoscut o serie de schimbări radicale. Germania a lansat ultimele sale ofensive majore, iar Antanta a trecut la contraofensive decisive, susținute de resursele proaspete aduse de Statele Unite.
     Profitând de retragerea Rusiei din război și de faptul că trupe germane au fost transferate de pe frontul de Est, Germania a lansat, în martie 1918, o serie de ofensive de amploare în Vest. Obiectivul era înfrângerea rapidă a Franței și Marii Britanii înainte ca trupele americane să ajungă în număr mare. Inițial, înaintarea a avut succes, germanii avansând periculos aproape de Paris („Ofensiva Ludendorff”). Totuși, lipsa resurselor, oboseala trupelor și rezistența aliaților au dus la eșuarea obiectivelor germane. Ofensivele au fost oprite în iunie.
     Începând cu iulie 1918, trupele Antantei, reorganizate și întărite de forțele americane, au lansat o amplă contraofensivă ((„Ofensiva celor 100 de Zile”). Bătălia de la Amiens din august 1918, a fost un punct de cotitură, în care germanii au suferit o înfrângere severă, iar moralul lor a scăzut dramatic. Au urmat o serie de victorii pentru Antantă, care au forțat retragerea germană pe toată linia frontului. 
     În octombrie-noiembrie 1918 are loc colapsul Puterilor Centrale. Germania și aliații săi au început să ceară armistiții, fiind incapabili să continue războiul. Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria au ieșit din război, una după alta, semnând armistiții. Germania, confruntată cu o criză internă gravă, greve, revolte și prăbușirea regimului imperial, a fost nevoită să accepte înfrângerea.
     Pe 11 noiembrie 1918, a fost semnat armistițiul între Germania și Antantă în pădurea Compiègne. Războiul s-a încheiat oficial, cu victoria Antantei și prăbușirea a patru mari imperii: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus.