Accentuarea dependenței Țării Românești. Răscoala de sub conducerea lui Gheorghe Doja (1514). Transformarea Transilvaniei într-un principat autonom sub suzeranitatea otomană. Petru Rareș. Invazia otomană din 1538. Războiul antiotoman de sub conducerea lui Ioan-Vodă cel Viteaz.

     La începutul sec. al XVI-lea Țara Româneasca îl ave domn pe Radu cel Mare (1495-1508). Acesta a promovat o politică echilibrată între Imperiul Otoman și Ungaria, dar în același timp a permis familiei boierilor Craiovești să pună bazele autonomiei sale în Oltenia. Cetățile Turnu și Giurgiu erau ocupate de garnizoane turcești, iar Radu se obliga să se prezinte anual la Constantinopol și să achite un tributul de 8 000 de galbeni.
     Neagoe Basarab (1512-1521), primul mare boier din afara dinastiei la cârma țării, a colaborat cu cele două state române, fiind și prevăzător și în oscilarea între turci și creștini. A rămas în istorie mai mult ca un cunoscut protector al Bisericii. Pe timpul feciorului său Teodosie, după cucerirea Belgradului (1521), turcii profită de slăbiciunea puterii domnești și au intenția de a o transforma în pașalâc. Aceste planuri au fost zădărnicite de Radu de la Afumați (1522-1529), care a dat 18 bătălii cu turcii cu succes schimbător, mărind doar tributul la 14 000 de galbeni. A urmat o perioadă de domnii slabe și de scurtă durată (din totalul de 17 în acest secol), care au dus la  Ocuparea Brăilei și transformarea ei în raia. A urmat o accentuare a dependenței față de Poarta prin ridicarea tributului la circa 50 mii de galbeni , dar totuși țara ți-a păstrat autonomia țării sub suzeranitatea otomană.

Domnitorii Țării Românești Neagoe Basarab și Radu de la Afumați. Fresce de la Mănăstirea Curtea de Argeș. 

1. Accentuarea dependenței Țării Românești

     Înrăutățirea situației social-economice, creșterea gradului de exploatare, ofensiva feudalilor asupra dreptului țăranilor și accelerarea procesului de aservire au fost principalele cauze ale răscoalei. Pretextul său a fost creșterea obligațiilor familiilor țăranilor plecați să participe la cruciada antiotomană sancționată de Papa și condusă de arhiepiscopul primat al Ungariei Toma Bakoczi.
     Țăranii răsculați de sub conducerea unui mic nobil secui Gheorghe Doja au refuzat să pornească la cruciadă, îndreptându-și armele contra nobililor. Cea mai mare parte a lor au pornit de la Buda, unde se adunaseră, spre Transilvania. S-au formulat cerințele răsculaților - o împărțire echitabilă a bunurilor în societate, abolirea prestațiilor feudale etc. În scurt timp după primele victorii tulburările au cuprins cea mai mare parte a voievodatului. Bătălia hotărâtoare a avut loc la 15 iulie la Timișoara unde răsculații au fost înfrânți, iar conducătorii executați. Au urmat mari represalii și legiferarea legării de glie a țăranilor prin Tripartitum-ul lui Werboczi (Codul în trei părți).

Execuţia lui Gheorghe Doja. Gravură de Matthäus Merian, sec. al XVII-lea, Muzeul Național al Ungariei.

2. Răscoala de sub conducerea lui Gheorghe Doja (1514)

     În 1521, turcii conduși de sultanul Soliman Magnificul, au cucerit Belgradul (“porțile Ungariei”). Peste 5 ani a urmat bătălia de la Mohacs (1526), numită “prolog al dezmembrării Ungariei”. Armata maghiară a suferit o înfrângere catastrofală de la oștirile sultanului Soliman Magnificul. Regele Vladislav al II-lea a fost ucis pe câmpul de luptă, lăsând Ungaria pradă anarhiei. Turcii ocupă temporar Buda.
     Între anii 1526-1538 au loc lupte pentru tronul Ungariei între voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya, susținut de turci și o perioadă de Petru Rareș, și Ferdinand Habsburg. Zápolya a fost încoronat rege al Ungariei, vasal al Porții otomane. În 1541, după o nouă încercare a Habsburgilor de a ocupa tronul Ungariei, în urma morții lui Zápolya, Soliman Magnificul cucerește Buda. Sultanul a confirmat minorului Ioan Sigismund Zapolya titlul de rege al Ungariei. Autoritatea lui, însă, se răsfrângea doar asupra Transilvaniei. Mama lui Ioan, Izabela, a renunțat la coroană în favoarea Habsburgilor, dându-le pe viitor acestora un bun pretext pentru expansiune în regiune.
     Ungaria nordică a rămas sub stăpânirea Habsburgilor. Partea centrală și de sud a fost transformată în pașalâcuri - Buda și Timișoara. Transilvania a fost organizată într-un principat autonom sub suzeranitatea Porții. Partea sa de Vest, numită Partium, era condusă de Principatul Transilvaniei, dar nu aparțineau oficial acestuia.
     Autonomia Transilvaniei a fost condiționată de tradițiile de luptă, poziția geografică și rivalitatea turco-habsburgică. Principatul era condus de Dietă (cca 150 de nobili) care se convoca de 2 ori pe an. Ea alegea principele care urma să fie confirmat de Poartă. El conducea cu un sfat de 12 persoane, având largi prerogative în politica internă și mai puține în cea externă.

Sultanul Suleiman Magnificul îi dă coroana Ungariei (pe care o capturase după după bătălia de la Mohács (1526)) lui Ioan Zapolya, Miniatură turcească, sec. XVI, Palatul Topkapî.

3. Transformarea Transilvaniei într-un principat autonom sub suzeranitatea otomană

     După moartea lui Ștefan cel Mare, la tronul Moldovei au urmat Bogdan al III-lea (1504-1517) și Ștefăniță Vodă (1517-1527). Țara își păstra independența, plătind un tribut de 8000 de galbeni ca semn de răscumpărare a păcii. Apoi a urmat la domnie feciorul nelegitim al lui Ștefan cel Mare și al unei simple femei, Maria Rareș, care s-a dovedit a fi cel mai demn urmaș al marelui voievod. 
     În 1527-1529 el intervine în luptele din Ungaria și Ardeal dintre Ferdinand Habsburg și Ioan Zapolya de partea celui din urmă. Victoria asupra armatelor habsburgice la Feldioara i-a adus domnului în posesie orașul Bistrița cu domeniile din împrejurimi. În 1529 el ocupă Brașovul și Sighișoara, exercitând în următorul an dominația sa temporară asupra unei părți a Transilvaniei. În 1530-1531 duce lupte cu polonezii pentru reocuparea Pocuției. După un an de stăpânire a acestui ținut, este înfrânt la Obertyn, fiind nevoit să se retragă.
     Îmbunătățirea relațiilor polono-turce și creșterea pretențiilor otomane l-au determinat să-și schimbe orientarea politică. În 1535, Rareș încheie un tratat de alianță cu Ferdinand Habsburg contra turcilor care voiau să-l ridice la tronul Ungariei și al Țărilor Române pe un aventurier venețian, favorit al marelui vizir, Alosio Gritti. Rareș și răsculații din Ardeal în frunte cu Ștefan Mailat îl prind pe Gritti și-l dau morții.

Petru Rareș. Tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița. Reconstrucție Cartdidact.

4. Petru Rareș (prima domnie 1527-1538)

     Omorârea trimisului sultanului Alosio Gritti, tratatul antiotoman încheiat de Rareș cu Habsburgii și refuzul de a plăti haraci l-au determinat pe sultanul Soliman Magnificul personal să pedepsească Moldova.
În august  1538, în fruntea unei numeroase armate (150-200 000 ostași) el a trecut Dunărea la. În același timp de la est au năvălit tătarii, iar de la nord polonezii. Rareș rămase în izolare totală, deoarece și Habsburgii și Zapolya în acest timp semnaseră un tratat de pace.
Începutul războiului fost favorabil domnitorului. Hoardele tătărești au fost distruse în bătălia pe malul Prutului. Polonezii, după asediul nereușit al cetății Hotin, au semnat un armistițiu de pace în schimbul renunțării de către Rareș la Pocuția. Între timp ofensiva otomană continua, la Iași turcii unindu-se cu noi trupe tătărești. 
     Către sfârșitul lunii septembrie, Rareș se pregătea de bătălia decisivă, mobilizând o numeroasă armată. Părăsit, însă, de boieri, care au deschis sultanului porțile Sucevei și au trecut cu steagurile de partea lui, domnul a fost silit să se refugieze în Transilvania.
Consecințele invaziei din 1538 au dezastruoase. Tezaurul domnesc (în care era și sabia lui Ștefan cel Mare) a fost luat de turci, iar țara cumplit prădată atât încât mult timp după aceasta nu și-a putut reveni. În scaunul Moldovei a fost ridicat Ștefan Lăcustă (1538-1540) - primul domn numit după voința sultanului. Pentru supravegherea domnului, la Suceava, rămânea o gardă turcească de peste 500 de ieniceri. Moldovei i-au fost rupte ținuturile Bugeac și Tighina. Cetatea Tighina cu satele din împrejurimi a fost transformată în raia turcească, redenumită Bender.

Marşul armatei otomane în frunte cu sultanului Soliman Magnificul. Miniatură, sec. al XVI-lea, Palatul Topkapî.

Invazia otomană din 1538 în Moldova

     Ioan Vodă a fost feciorul nelegitim al lui Ștefăniță Vodă, negustor, cunoscător de mai multe limbi și om foarte bogat. În februarie 1574, suferind o serie de înfrângeri în războaiele cu Veneția și Iran, Poarta cere Moldovei dublarea tributului, ridicat la 40 000 de galbeni. Ioan Vodă, având sprijinul unor boieri, a refuzat să plătească tributul, fapt egal cu o declarație de război. Domnul a căutat aliați, dar polonezii și muntenii l-au refuzat. S-au angajat doar mercenarii cazaci, 1200 de războinici conduși de hatmanul Svercevskii.
     În aprilie 1574, nu departe de Focșani, la Jiliște, Ioan Vodă obține o victorie strălucită asupra armatelor otomane și muntene care-l aduceau pe un nou pretendent la tron, Petru Șchiopu. Domnul Moldovei urmărește inamicul distrus, intră în Muntenia, cucerește Bucureștiul, ridică la domnie pe Vintilă Vodă și include Țara Românească în lupta antiotomană. În luna următoare, au fost atacate raialele turcești Brăila, Bender, Cetatea Albă, cărora li s-au ars posadele. O nouă oaste turco-tătărească de 15 000 de ostași, trimisă în ajutorul celor asediați de la Brăila, a fost distrusă și împrăștiată în câmpia Bugeacului.
     În iunie 1574, sultanul trimite asupra Moldovei o nouă oaste mult mai numeroasă. De la răsărit au năvălit hoardele tătarilor din Crimeea. O parte a marii boierimi în frunte cu stolnicul Ieremia a trădat interesele țării și a trecut de partea turcilor. Bătălia decisivă s-a dat la Roșcani în data de 10 iunie 1574. În apropierea lacului Cahul, rămânând doar cu oastea domnească și cetele de cazacii, Ioan Vodă respinge numeroase atacuri ale forțelor superioare turcești. Retras pe un deal și fiind înconjurat, domnul a continuat lupta. Lipsit de apă și artilerie și dorind să păstreze viața ostașilor săi, Ioan a acceptat tratativele și depunerea armelor în schimbul liberei plecări a soldaților. Condițiile au fost grav încălcate, domnul fiind ucis în chinuri groaznice, iar apărătorii măcelăriți. A urmat o pedepsire aspră a Moldovei de turci și tătari, încât țara nu și-a putut reveni timp de peste 3 ani.