Retragerea trupelor otomane și restabilirea domniilor pământene. Convenția de la Akkerman (1826). Războiul ruso-turc din 1828-1829. Tratatul de la Adrianopol. Regulamentele Organice și domniile regulamentare.

După înfrângerea răscoalei lui Tudor Vladimirescu Țările Române au rămas sub ocupația armatelor otomane timp de un an. Numai sub presiunea exercitată de Anglia și Rusia trupele turcești au fost nevoite în septembrie 1822 să se evacueze peste Dunăre. Boierii moldoveni și munteni, influențați de ideile patriotice, au trimis câte o delegație la Poarta Otomană, cerând numirea domnilor din rândurile boierilor pământeni. Demersul a avut succes și sultanul l-a numit la 1 iulie 1822 domn în Moldova pe Ioniță Sturdza, iar în Țara Românească pe Grigore Ghica.

Grigore al IV-lea Ghica. Tablou de Constantin Lecca. Ioan Sandu Sturdza. Timbru poștal, R. Moldova

Restabilirea domniilor pământene

După moartea țarului Alexandru I al Rusiei (1825), la tron urmează Nicolai I, care pune problema revendicării protectoratului rus asupra Moldovei și Țării Românești, amenințând Turcia cu un nou război. Sultanul, rămânând în izolare internațională (Anglia și Austria au susținut Rusia), a fost nevoit să accepte condițiile ultimatumului rus. Astfel la 7 octombrie 1827 a fost semnată Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă). Ea prevedea alegerea de către „Sfatul boieresc” a domnilor pământeni, pe un termen de 7 ani cu aprobarea lor de țar și sultan, scutirea pe doi ani de plata tributului către Poartă, libertatea comerțului (cu obligativitatea asigurării livrărilor de grâne în Turcia), garantarea drepturilor boierilor refugiați în timpul mișcării revoluționare din 1821 etc. Astfel țarul capătă drepturi egale cu cele ale sultanului asupra principatelor și dreptul Rusiei de a se amesteca în problemele lor interne.

Semnarea Convenției de la Akkerman, sept. 1826. Litografie anonimă.

Convenția de la Akkerman (1826)

În 1827, în urma încălcării de către turci a obligațiilor prevăzute în convenția de la Akkerman și a reprimării mișcării de eliberare din Grecia, contradicțiile dintre Rusia și Turcia se acutizează la maximum. Anglia și Franța, din cauza problemei grecești, de asemenea au ocupat o poziție ostilă Porții. Flota aliată anglo-franco-rusă a distrus flota turco-egipteană în bătălia de la Navarino. În 1828, Rusia a declarat război Turciei și a ocupat Moldova și Țara Românească. Rușii cuceresc cetățile de la Dunăre (lupte crâncene s-au dat la Brăila și Silistra), iar apoi întreprind un marș victorios peste Balcani, ajungând până la Adrianopol. Turcia, pomenindu-se cu armatele ruse în preajma propriei capitale, cere grabnic Rusiei pace. Anglia și Austria, fiind îngrijorate de creșterea prea mare a influenței Rusiei în Balcani, îi cer ultimativ încetarea ofensivei și acceptarea condițiilor păcii.

Nicolae I al Rusiei traversează Dunărea, 27 mai 1828. Desen de A.I. Sauerweid

3. Războiul ruso-turc din 1828-1829

Prevederi: Rusia era declarată “curtea protectoare” a principatelor și “garantă” a autonomiei lor, pe când Turcia rămânea “curtea suzerană”. Cetățile-raiale din stânga Dunării - Giurgiu, Brăila, Turnu - se retrocedau Țării Românești. Domnii urmau să fie aleși de către boierii pământeni pe viață cu aprobarea de către puterea suzerană și cea protectoare. Monopolul turcesc asupra comerțului era lichidat, principatele fiind scutite și de obligația de a aproviziona Poarta cu grâne. Se recunoștea dreptul principatelor de a avea armată proprie.  Turcia se obliga să plătească Rusiei o contribuție de război. Până la achitarea acesteia, armatele țariste urmau să rămână în principate. Rusia a anexat gurile Dunării, iar în Caucaz – o parte din Georgia și Hanatele Erevan și Nahicevan. S-a reconfirmat autonomia Greciei și Serbiei.

Pacea de la Adrianopol. Șah și mat politic.  Alegorie de William Heath, sept. 1829

4. Tratatul de pace de la Adrianopol (1829)

      În 1831, sub conducerea președintelui divanurilor din Moldova și Țara Românească, generalului rus Pavel  Kisseleff, și cu participarea boierilor munteni și moldoveni a fost elaborată o lege cu menirea să transpună în practică prevederile Tratatului de la Adrianopol. Primele legi organice (cvasi constituționale), introduse în Moldova (1831) și Țara Românească (1832) au fost numite Regulamente Organice. 
      Prevederi: Puterea legislativă supremă aparținea unui Parlament numit Adunare Obștească, care elabora legile și prezenta rapoarte despre starea țării. Domnul era șeful puterii executive, sancționa și promulga legi, avea dreptul să se opună proiectelor legislative adoptate de Adunarea Obștească. El conducea un guvern de tip modern compus din 6 ministere. Autoritatea guvernului s-a extins asupra întregului teritoriu, desființându-se dregătoriile teritoriale. A fost înființată armata națională, numită miliție, în Țara Românească în număr de 4500 de oameni, iar în Moldova de 2000. Organele judiciare au fost separate de cele administrative. Au fost lichidate impozitele indirecte, dările în natură, vămile interne ș. a. și introdus un impozit unic - capitația pentru țărani și patenta pentru orășeni. 
      În ciuda unor progrese, Regulamentele aveau un caracter limitat. Adunarea obștească nu era reprezentativă, fiind compusă din mitropolit (președinte), episcopii ortodocși, 20 de boieri mari aleși în capitale și câte un reprezentant al fiecărui județ ales de boieri. Regulamentul n-a soluționat problema țărănească și a legiferat claca. După aprobarea documentelor, la cererea Rusiei a fost adăugat un articol, care prevedea că orice reformă ori lege în principate va trebui să primească mai întâi sancțiunea curții de la Petersburg.
Domniile regulamentare: în Țara Românească - Alexandru Ghica (1834-1842) și Gheorghe Bibescu (1842-1848), în Moldova - Mihail Sturza (1834-1848).