Revoluția în Franța. A Doua Republică franceză și instaurarea celui de-al Doilea Imperiu. Revoluția în Italia și intervenția străină. Revoluția în Germania și Imperiul Austriei. Revoluția de la 1848 în Țările Române și intervenția trupelor străine. Evenimente revoluționare în alte state europene.

        Începutul revoluției. În anul 1847 criza a cuprins toate sferele vieții societății franceze. După expresia unui contemporan, Franța reprezenta o “monarhie pe vulcan”. Declinul economic a dus la ruinarea a mii de întreprinderi, șomaj, inflație. Foamea amenința mai multe regiuni. Devin frecvente tulburările muncitorești şi țărănești.
O parte a burgheziei liberale, la începutul anului 1848, i-a cerut lui Ludovic-Filip “înfăptuirea reformelor pentru evitarea revoluţiei”. Regele a neglijat adresările, răspunzând că “francezii nu fac revoluții iarna”. El a greșit amarnic, deoarece nu anotimpul determină izbucnirea revoluțiilor.
        La 22 februarie 1848 la Paris au început demonstrațiile populare, care au reînviat Marsilieza republicană. Guvernul a introdus armata în capitală. Ca răspuns, peste noapte au fost ridicate peste 1500 de baricade. La 23 şi 24 februarie au loc sângeroase lupte pe străzile Parisului. Răsculaţii au asaltat şi au cucerit palatul regal. Tronul a fost scos afară şi ars. Ludovic-Filip a căzut de acord cu promovarea reformelor, dar era prea târziu. Răsculaţii scandau lozinca “Republică!" Regele a evadat, repetând de multe ou cuvintele: “cum şi Carol al X-lea”, şi a fugii în Anglia. Monarhia din iulie şi-a încetat existența.

        Instaurarea Republicii a II-a. Guvernul provizoriu. Camera Deputaţilor își continua şedinţele în scopul de a păstra monarhia, instituind o regenţă. La 24 februarie parisienii răsculaţi au intrat în sala de şedinţe, scandând: “Nici rege, nul regenţă! Trăiască Republica!”. Majoritatea deputaţilor s-au împrăştiat. Deputații liberali rămaşi au anunţat proclamai' Republicii şi formarea Guvernuli provizoriu. Rolul principal în noul guvern îl deţinea reprezentantul republicanilor moderaţi, ministrul de Externe, poetul Lamartine. Republicanii radicali erau reprezentaţi de Ledru-Rollin, iar socialiştii - de Louis Blanc. Componenţa Guvernului provizoriu reflecta compromisul dintre burghezie şi păturile de jos ale societăţii, care, în prima etapă a revoluţiei, aveau scopuri comune: de răsturnare a regimului monarhic.
        Prin primele sale decrete, Guvernul provizoriu a anulat titlurile nobiliare şi sclavia în colonii, a anunţat libertatea cuvântului, presei, a întrunirilor, a micșorat ziua de muncă până la 10 ore la Paris şi 11 ore în provincie şi a format noua Gardă Naţională. Cel mai important decret al primei perioade a revoluţiei a fost decretul despre reforma electorală. El acorda sufragiul universal - dreptul de vot tuturor bărbaților care au atins vârsta de 21 de ani. Astfel, Franța iar deveni statul cu cel mai liberal regim politic din Europa.
        Din primele zile ale revoluţiei una dintre cele mai insistente cerinţe ale maselor de muncitori era declararea dreptului la muncă. Decretul a fost votat la 25 februarie, dar realizarea lui în practică întâlnea mari greutăţi. Pentru soluţionarea problemelor muncitoreşti a fost numită o comisie în frunte cu Louis Blanc şi Alexandre Albert. Ea a încercat să aplaneze unele conflicte de muncă dintre patroni şi angajaţi, să organizeze asociaţii de producţie bazate pe principii utopice socialiste, să organizeze căutarea unor noi locuri de muncă. Real însă, toate proiectele sale rămâneau mai mult declaraţii de bune intenţii. În practică au fost organizate ateliere naţionale unde pentru o anumită plată lucrau la muncile obștești peste 100 mii de şomeri. Ei reparau drumurile, sădeau parcuri, efectuau alte lucrări publice. Atelierile naţionale nu reprezentau asociaţii de producţii care ar aduce profit, dar doritori de a lucra la ele erau tot mai mulți. 
Criza economică, odată cu declanșarea revoluţiei, s-a acutizat şi mai mult. Șomajul, inflaţia şi tulburarile sociale luau proporţii tot mai mari. În aceste condiții au avut loc alegerile în Adunarea Constituantă, care urma să legifereze definitiv noul regim politic republican.
Adunarea Constituanta aleasă în conformitate cu nouă lege electorală și-a deschis lucrările la 4 mai 1848. Din 880 de deputați 500 erau republicani moderaţi, preponderent burghezi, avocaţi, jurnalişti, intelectuali etc. Republicani radicali şi socialişti erau mai puţin de 100. Majoritatea din Adunarea Constituantă, care deja nu mai avea nevoie de republicanii radicali şi socialiști, a format un nou guvern – Comisia Executivă. Pentru a menţine controlul, noul guvern a introdus unele restricţii şi I-a numit în postul de ministru de Război pe generalul Cavaignac, vestit prin cruzimea prin care a reprimat răscoala din Algeria. La 15 mai la Paris au avut loc demonstrații de solidaritate cu polonezii, care s-au răsculat împotriva dominaţiei ţariste. Speriindu-se că evenimentele pot ieşi de sub control, guvernul a folosit armata şi a împărtășiat manifestanţii. Liderii socialişti au fost arestaţi, iar o mare parte din cluburile politice apărute de la începutul revoluţiei închise.

        Răscoala din iunie 1848. La începu¬tul verii, situaţia din Franţa devenea tot mai tensionată. Guvernul cheltuise pentru atelierele naţionale circa 15 mil. franci, dar acestea nu prea aveau de lucru. Munca în ele a fost redusă la doar 2 zile pe săptămână. În ciuda acestui fapt, doritori de a se înscrie în ele erau din ce în ce mai mulţi. În condiţiile şomajului se prefera de a lucra măcar în ele decât de a nu avea nici o sursă de existenţă. Pe de altă parte, guvernul nu era în stare să le întreţină financiar.
        La 22 iunie a fost luată decizia despre închiderea atelierelor naţionale. Tinerii între 18 şi 25 de ani urmau să se înroleze în armată, iar restul să plece la lucrări în provincii. Peste o zi hotărârea a provocat o puternică răscoală la Paris. S-au ridicat circa 500 de baricade. Guvernul a declarat în capitală stare de asediu şi a introdus circa 150.000 de ostaşi. Luptele de stradă au continuat 4 zile. Până la urmă revolta a fost înăbuşită. Generalul Cavaignac a arestat peste 11.000 de participanţi, dintre care 3.500 au fost trimişi fără a fi judecaţi la munci silnice. Tot el a format un nou guvern, care a confirmat hotărârea despre închiderea atelierelor naţionale, a anulat legea despre limitarea zilei de muncă, a intentat procese penale împotriva socialiştilor. În noiembrie, când a izbucnit revoluţia la Roma, guvernul francez, republican după formă, dar deja reacţionar după componenţă, a trimis trupe în ajutorul Papei de la Roma.

Lamartine în fața Primăriei Parisului, 25 februarie 1848. Tablou de F. Philippoteaux, Muzeul Carnavalet, Paris.

Revoluția de la 1848 în Franța

        La 4 noiembrie 1848, Adunarea Constituantă a votat Constituția celei de a II-a Republici Franceze. Puterea legislativă urma să aparțină Adunării Legislative alese pe baza sufragiului universal, iar cea executivă - unui președinte cu prerogative largi, ales pentru un termen de numai 4 ani. La 10 decembrie 1848 au avut loc alegerile președintelui. Din cei șase candidați, peste 74% de voturi a acumulat Louis-Napoleon, Francezii l-au votat în majoritate, deoarece credeau că “nepotul marelui unchi” va readuce în Franța stabilitatea, prosperarea și prestigiul european.
        Timp de trei ani Louis-Napoleon a condus ca preşedinte, în conformitate cu constituția. Franţa continua să fie republică, dar mai mult era dirijată de grupări politice monarhiste decât de republicani.
În iunie 1849 Parisul iar a fost zguduit de mari tulburări. În străzi au ieșit mii de manifestanţi care protestau împotriva participării armatei franceze la reprimarea revoluţiei în Italia. Deputaţii republicani (“noul munte”) au învinuit preşedintele că a încălcat Constituţia şi au chemat poporul la arme. Louis-Napoleon a reacţionat imediat. Armata a restabilit ordinea înainte ca manifestaţiile paşnice să se transforme în răscoală. Au urmat şi o serie de măsuri represive. Dreptul de vot a fost limitat pentru cei care plăteau impozite, libertatea cuvân¬tului şi presei - restrânse. La 2 decembrie 1851, în ziua aniversării încoronării lui Napoleon I şi a bătăliei de la Austerlitz, Louis-Napoleon a înfăptuit o lovitură de stat. El a dizolvat Adunarea Legislativă şi a arestat conducătorii republicanilor şi a grupărilor regaliste rivale. Protestele sporadice pe străzile Parisului în apărarea Republicii au fost reprimate. 
        Louis-Napoleon  a mai guvernat ca preşedinte doar un an. La aceeași dată de 2 decembrie 1852, el a proclamat instaurarea celui de al Doilea Imperiu, iar pe sine - împărat sub numele Napoleon al III-lea.


Intrarea triumfală a prințului-președinte Louis Napoléon în Paris, 17 oct. 1852. TAblou de Charles Philippe Lariviere, 1859.

De la A Doua Republică la Al Doilea Imperiu Francez

        Începutul revoluţiei. Seceta şi criza economică au adâncit maximal contradicțiile din societatea italiană. în ianuarie 1848 a izbucnit o puternică răscoală pe insula Sicilia. Ea a pus începutul revoluţiei şi a găsit răsunet în toate statele italiene. Sub presiunea demonstrațiilor politice şi la insistența burgheziei liberale, regele nevoiți să adopte Constituţii şi să formeze guverne cu participarea reprezentanților burgheziei liberale.
Avântul revoluţionar italian și vestea despre începutul revoluției la Viena au dus la izbucnirea răscoalei la Milano. Timp de cinci zile, care au intrat în istorie ca "cele 5 zile glorioase”, italienii au luptat cu armata regulată austriacă, care număra peste 15.000 de soldaţi, şi au învins. Vestea despre izgonirea austriecilor din Milano a generat un puternic val de mişcare de eliberare naţională în întreaga Italie. Monarhii nu puteau să nu țină cont de aceasta. Regele Piemontului, Regatul celor Două Sicilii și Statul Papal - au declarat război Austriei. Acesta a intrat în istorie ca Primul război pentru unificarea Italiei. Au făcut-o însă mai mult ameninţaţi de masele populare și nu se grăbeau deloc cu desfășurarea energică a operaţiilor militare. Austriecii s-au folosit de aceasta ezitare şi, în rezultatul unei contraofensive, au recucerit Lombardia.

        Republica Romană. înfrângerea în războiul cu Austria a dus la căderea popularității guvernelor liberale, care urmăreau politica de compromis cu monarhiile. La începutul anului 1849 a izbucnit răscoala la Roma. Papa s-a văzut nevoit să plece. Conducerea evenimentelor au preluat-o democrații republicani în frunte cu Mazzini. S-a proclamat lipsirea Papei de puterea laică şi instituirea Republicii Romane. În scurt timp, a fost adoptată Constituţia şi petrecute o serie de reforme importante.
Evenimentele de la Roma au speriat monarhii italieni şi puterile vecine. Ei au trecut la contraofensivă, au demis guvernele liberale, au restrâns libertăţile şi, în cele din urmă, au trimis armatele pentru reprimarea republicii la Roma. Sub zidurile “oraşului veşnic” s-au pomenit armatele Piemontului, Franţei şi Austriei. Unul dintre conducătorii apărării Romei a fost G. Garibaldi. Timp de două luni a durat lupta inegală. Doar cu preţul a numeroase jertfe republica a căzut.

Proclamarea Republicii la Roma, Piazza del Popolo, 1849. Litografie stampatore Rossetti

Revoluția de la 1848-1849 în Italia

        Republica din Veneţia. Înfrângerea revoluţiei. Scăderea valului revoluţi¬onar a permis monarhilor italieni să-şi consolideze poziţiile. încă în mai 1848, regele Neapolului Ferdinand al II-lea a înecat revoluţia în sânge. A fost reprimată şi răscoala din Sicilia. Oraşul Messina a fost bombardat timp de 4 zile şi distrus. După această crimă regele a fost poreclit “regele-bombă”. în toate statele italiene, afară de Piemont, au fost anulate constituţiile, demise guvernele liberale, lichidate reformele progresiste şi restabilite regimurile feudal absolutiste.
        Evenimentele revoluţionare au cuprins şi Veneţia. Aici, încă în martie 1848, a fost proclamată republica în frunte cu Manin, care conducea guvernul provizoriu. Oraşul a fost încercuit şi asaltat de armatele Habsburgilor timp de 11 luni. Propunerile de capitulare erau respinse de fiecare dată. Dai lipsa de alimente, muniţii şi epidemiile care secerau sute de oameni au înfrânt rezistenţii eroică a veneţienilor.
Căderea Veneţiei a marcat sfârşitul revoluţiei italiene. Ea a fost înfrântă, dar ecourile sale, peste un deceniu, vor geneni un nou val al mişcării de eliberare naţională şi unioniste, în rezultatul căreia Italia va deveni stat unitar.

Biserica San Geremia din Veneția lovită de bombardamentul austriac din 1849. Tablou de Luigi Querena, 1850

Reprimarea revoluțiilor italiene

        Ajunul revoluţiei. Criza economică şi roadele scăzute din 1847 au cuprins şi cele 38 state germane. Aceasta a dus la şomaj, reducerea salariilor, creşterea preţurilor şi a tensiunilor sociale. Frecvente devin tulbură¬rile sărăcimii. În primăvara anului 1847 gloate înfometate din Berlin au luat cu asalt magaziile de cartofi. La începutul anului 1848 s-au răsculat ţăranii din Baden şi alte state germane. În aceste condiţii s-a format mişca¬rea de opoziţie a burgheziei liberale, care urmărea scopul abolirii privilegiilor feudale, extinderea uniunii vamale, convocarea parla¬mentului german unit, elaborarea Constituţiei.
În anul 1847, fiind constrâns de lipsa banilor, regele Prusiei Frederic Wilhelm IV a convocat Landtagul. La prima şedinţă el a declarat că urmăreşte scopul votării creditelor şi nici de cum a existenţei unui organ legislativ. “Eu, niciodată, nu voi accepta ca între Dumnezeul nostru ... şi ţara noastră să intervină o hârtie scrisă (Constituţia)”, a afirmat regele. Poziţia lui categorică doar a consolidat opoziţia burghezie! liberale, care i-a refuzat creditele.

        Desfăşurarea revoluţiei. Mișcarea revoluţionară a început în statele sud-vestul Germaniei în februarie-martie 1848. Aici au fost formate guverne cu reprezentanţi ai burgheziei liberale, care au cerut convocarea unui parlament german unit unde să se discute problema unificării Germaniei. Monarhii, speriaţi, au semnat constituţiile, care, într-o anumită măsură, le limitau prerogativele.
Influențați de evenimentele din Franța și din statele vest-germane, la 18 martie 1848 muncitorii din Berlin au organizat o demonstraţie, cerând îmbunătățirea condiţiilor de muncă. În urma folosii forței militare împotriva protestatarilor, Berlinul s-a acoperit cu baricade. Noaptea, regele, copleşit de amploarea evenimentelor, a ordonat retragerea rapidă a armatei din capitală şi a semnat o adresare către popor în care promitea schimbarea sistemului de guvernare în Prusia. A doua zi regele a format un nou guvern cu participarea liberalilor, a sancţionat formarea gărzii naţionale și a promis convocarea Adunări Naţionale și elaborarea Constituţiei. Regele a fost nevoit să plece capul descoperit în faţa sicriilor celor căzuţi pe baricadele Berlinului.
Într-un astfel de mod revoluţia a biruit şi în alte state germane. Monarhii nu au fost răsturnaţi, dar puterea lor a fost limitată considerabil. Guvernele liberale care au preluat conducerea au iniţiat o serie de reforme progresiste.

        Adunarea Naţională de la Frankfurt. Ideea convocării unui parlament german unit a cuprins întreaga Germanie. La 18 mai 1848, la Frankfurt pe Main, în catedrala mare a oraşului, cu solemnitate şi-a deschis lucrările primul Parlament german, ales prin vot general. Majoritatea deputaţilor s-au exprimat pentru unificarea Germaniei sub forma unei federaţii în frunte cu o monarhie constituţională. Adepţii republicii erau în minoritate. A fost ales guvernul în frunte cu reprezentantul Habsburgilor - prinţul Iohan. Însă el n-a fost recunoscut de statele germane mai mari şi de către statele europene, care nu doreau unificarea Germaniei. Adunarea Naţională de la Frankfurt, ocupată cu dezbateri şi declaraţii pompoase, avea doar o autoritate morală. Puterea politică reală continuau s-o deţină monarhii germani.
        În mai 1849 deputaţii au elaborat proiectul primei Constituţii care prevedea formarea Imperiului german pe principii federative. Regele Prusiei a refuzat propunerea Adunării Naţionale de la Frankfurt de a fi încoronat ca împărat, deoarece nu dorea primirea coroanei din mâinile revoluţiei (după spusele lui: “coroana ridicată din glod”).

Parlamentul de la Frankfurt, Paulskirche, 1848-49. Litografie de Leo von Elliott.

Revoluția de la 1848-1849 în Germania

        Evenimentele revoluționare din statele germane nu au avut un caracter radical. Venirea la putere a guvernelor liberale şi decretarea unor reforme moderate au dus doar la un compromis temporar cu monarhii. Odată cu scăderea valului revoluţionar aceștia au trecui în contraofensivă. În decembrie 1849 regele Prusiei a dizolvat parlamentul şi a ordonai dezarmarea gărzii naționale. Exemplul lui l-au urmat şi alţi principi germani. Totuși, “pentru a nu-şi încălca promisiunea” Frederic Wilhelm IV a emis o Constituţie. Ea prevedea dreptul de veto pentru rege, care putea anula orice lege, şi acordarea dreptului de voi limitat cu un înalt cens de avere.
        Forţele ostile revoluţiei, profitând de lipsa de unitate a forțelor revoluționare, au reușit să potolească mişcarea revoluționară în statele germane. Tot ele au înfrânt răscoala polonezilor din Poznan. În iunie 1849 oștirile prusace au alungat Adunarea Națională de la Frankfurt şi revoluţia a luat sfârşit.

Dizolvarea violentă a Adunării Naționale a Prusiei. Sursa: www.gabrieleweis.de

Înfrângerea revoluției în Germania

        Începutul revoluției. Revoluția a început la 13 martie 1848 cu răscoala de la Viena. Muncitorii, micii proprietari burghezi, intelectualii au ridicat sute de baricade şi au creat Garda Națională. Studenții au organizat propria formațiune militarii "Legiunea Academică", care a avut un merit deosebit în luptele de pe străzile capitalei. Speriat, împăratul Ferdinand a promis elaborarea Constituției, înfăptuirea reformelor şi l-a demis pe Metternich. Acesta, temându-se de furia mulțimii răsculate, a evadat din oraș.
        Reformele promise de împărat erau foarte moderate şi nu schimbau esența organizării social-politice a imperiului. Aceasta provocat încă două răscoale la Viena, în mai şi octombrie 1848. Curtea imperială a părăsit capitala, apoi după unele cedări s-a reîntors. A fost liberalizată Constituția şi introdus dreptul de vot universal pentru bărbați. În octombrie, hotărârea Habsburgilor de a reprima revoluția în Ungaria a adus masele pe baricade. O parte a armatei a trecut de partea răsculaților, care au devenii stăpâni ai capitalei. S-a creat o situație de pericol pentru însăși existența imperiului. Armatele de la periferiile naționale au primit ordin să atace Viena. Raportul de forțe a devenit inegal. Trupele guvernamentale au asaltat capitala, au cucerit-o şi au reprimat răscoala cu o deosebită cruzime, dând foc la întregi cartiere ale sărăcimii.

        Congresul slavilor şi răscoala de la Praga. Odată cu începutul revoluţiei la Viena, opoziţia din Cehia a organizat Comitetul National, care, de fapt, a preluat conducerea politică şi a înfăptuit o serie de reforme progresiste. La propunerea cehilor, în iunie 1848, la Praga a fost convocat un congres al reprezentaților slavilor din Imperiul Habsburgic pentru a coordona mișcarea de eliberare națională. În adresarea sa popoarelor din Europa se scria: “Ridică capul slavul demult asuprit, aruncă pecetea dependenței şi cere cu glas ferm moștenirea sa de secole - libertatea”. Habsburgii nu puteau lăsa fără răspuns cerinţele celei mai numeroase grupe etnice din imperiu. Ei au exclus orice cedări şi au ordonat dizolvarea tuturor organelor politice naţionale. La 12 iunie armată imperială a ata¬cat Praga. Timp de 5 zile au continuat luptele pe baricade. Însă răscoala a fost reprimată.

        Revoluția în Ungaria. După declanșarea revoluției la Viena, opoziția națională maghiară a obținut dreptul de formare a unui guvern propriu. Rolul principal în el îi revenea lui Lájos Kossuth. În perioada inițială, pe timpul când Habsburgii aveau mari dificultăți în propriile teritorii, s-au decretat o serie de reforme progresiste, printre care mai importantă era legislația agrară, care a dat în proprietatea țăranilor 1/3 din toate terenurile arabile. Reformele se refereau doar la populația maghiară, drepturile altor naţiuni fiind trecute sub tăcere. Habsburgii s-au văzut nevoiți să aprobe aceste reforme, știind că politicii maghiare i se vor opune alte popoare, în special sârbii, românii şi slovacii. Liderul celor din urmă a protestat şi a fost arestat de autoritățile ungare. Ca răspuns, Slovacia s-a declarat independentă, declanşându-se astfel ostilități militare între revoluţionarii maghiari şi slovaci. Acțiuni similare au avut loc şi în Transilvania populată de români, şi în regiunile de sud unde locuiau sârbii.

Revolta de la Viena. Incendierea bibliotecii, curții și bisericii de pe Josefsplatz, la 31 oct 1848. Litografie color de Franz Werner.

Revoluția de la 1848-1849 în Imperiul Austriei

        După reprimarea răscoalei din octombrie 1848 de la Viena şi înfrângerea revoluţiei în Austria, Habsburgii au declanşat ofensiva militară în Ungaria. Revoluţionarii maghiari au format Comitetul Apărării în frunte cu Kossuth şi în scurt timp au format o puternicii armată în frunte cu Arthur Gorgey şi Iosil Bem. Ultimul era general polonez, participant al răscoalei de la 1830, avea sub comanda sa 15.000 de compatrioţi, care, în cazul desfăşurării favorabile a evenimentelor, urmăreau scopul să pătrundă pe teritoriul Poloniei şi să participe la mişcarea de eliberare naţională a polonezilor. În prima etapă, forţele armate revoluţionare au fost victorioase. Ele au eliberat Ungaria şi au trecut în Austria. La 14 aprilie 1849 Ungaria şi-a declarat independenţa.
        Aflându-se într-o stare de disperare, Habsburgii au apelat la ajutorul Rusiei. Țarul Nicolai I, care reprimase răscoala polonezilor, a trimis în Ungaria o armată de 150.000 de soldaţi în frunte cu generalul Paskievici. Altă armată de 40.000 a atacat Transilvania. Doar spre sfârşitul revoluției liderii maghiari şi-au dat seama de gravele greşeli comise în problema naţională și au decretat legea despre egalarea în drepturi a tuturor naţiunilor conlocuitoare. Dar era prea târziu. Aplicarea ei practic era imposibilă. În vara anului 1849 armatele maghiare înfrânte şi au capitulat. În unele regiuni rezistenţa armată a continuat până în luna octombrie. 13 generali şi unii lideri politici unguri care nu au reușit să emigreze au fost împușcați la Arad. 

Martirii de la Arad. Executarea Celor 13 generali maghiari la Arad. Tablou de Thorma János, 1893,  Galeria Națională a Ungariei

Reprimarea revoluției în Imperiul Austriei

Vezi tema ”REVOLUȚIA DE LA 1848-1849 ÎN ȚĂRILE ROMÂNE”

România Revoluționară.Tablou de Constantin Daniel Rosenthal, 1848,  Muzeul Național de Artă al României.

Revoluția de la 1848-1849 în Țările Române

Vetereani pompieri care s-au bătut cu turcii în Dealul Spirii la 13 septembrie 1848. Găsiți în viață cu ocazia ridicării Monumentului Pompierilor și inaugurarea lui în anul 1901.