Stâpânirea romană în Dacia Traiană. Dacia Capta (106). Împărțirile administrative (119, 123, 168). Capitale. Teritoriul Ad Moesiam Inferiorem. Dacii liberi. Limes, valuri , fortificații. Drumuri romane, porturi. Orașe mai importante. Sedii de legiuni și castre.

Provincia Dacia a fost organizată personal de împăratul Traian în timpul celui de al doilea război cu Decebal. Diploma descoperită la Porolissum, datată cu 11 august 106, atestă că provincia deja exista. Hotarele Daciei romane s-au definitivat către 119 și includeau regiunea intracarpatică a Transilvaniei până la cursul superior al Someșului Mare, Banatul și Oltenia până la Jiu și o fâșie din vestul Olteniei. De la Dunăre pe Tisa și pe Mureș, pe pantele vestice ale Carpaților Occidentali, pe Someș, de-a lungul Carpaților Orientali și Meridionali, și pe Olt.


Diploma descoperită la Porolissum (11 august 106).  Denar din argint, bătut în amintirea Războaielor Dacice. Pe monedă este gravată inscripția DAC CAP - Dacia Capta, cca. 108-109

Dacia Capta

      După moartea lui Traian în 117, Dacia a fost zdruncinată timp de peste un an de răscoalele dacilor învinşi şi incursiunile dacilor liberi, a iazygilor şi roxolanilor. Pentru o mai bună organizare militară, noul împărat Hadrianus, nepotul cuceritorului Daciei, împarte teritoriile provinciei în două: Dacia Superior, în care intrau Banatul şi Transilvania, şi Dacia Inferior, care cuprindea actuala Oltenie. S-au făcut schimbări şi în cea ce priveşte conducerea provinciei. Dacia Superior era condusă de un Legatus Augusti, de rang pretorian, iar Dacia Inferior de un procurator Augusti, din ordinul cavalerilor.
      În 123 Hadrian întreprinde o nouă vizită în Dacia şi formează o a treia provincie Dacia Porolissensis (partea septentrională a Transilvaniei desprinsă de Dacia Superior).
      Ultima reorganizare administrativă a Daciei a avut loc în 168. La această dată ea a fost împărţită în trei provincii: Dacia Porolissensis (în Banat), Dacia Apulensis (în Transilvania) şi Dacia Malvensis (în Oltenia). Cea mai importantă era provincia situată în centru, Dacia Apulensis, condusă de un Legatus Augusti pro praetore cu sediul la Apulum. Aici se constituie un consiliu al celor trei Dacii, iar titlul guvernatorului este completat cu “daciarum trium”. Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis cu capitalele respectiv la Porolissum şi Malva erau conduse de câte un procurator Augusti. Deşi aveau o relativă autonomie, ei depindeau de guvernatorul de la Apulum. Această organizare administrativă s-a păstrat până la sfârşitul stăpânirii romane.

Tabel. Organizarea administrativă a provinciei Dacia

Organizarea administrativă a provinciei Dacia

      Provincia Moesia a fost formată pe timpul împăratului Tiberius (probabil în a.14 d. Hr.). Își avea teritoriile la sud de Dunăre până la Balcani, de la râurile Drava și Sava până la Marea Neagră. În anul 46 d. Hr. provinciei îi sunt anexate Dobrogea și spațiul meridional dintre Carpați și Nistru cu or. Tyras.
      La începutul războaielor daco-romane, în anul 86 împăratul Domitianus a reorganizat provincia în Moesia Superior și Moesia Inferior despărțite de r. Ciabrus (azi Tibrița în Bulgaria).
      După cucerirea Daciei, Muntenia (fără fâșia de la vest) și sudul Moldovei, care s-au pomenit între cele două provincii romane, au fost atribuite Moesiei Inferior (Ad Moesiam Inferiorem).

Moesia Superior și Moesia Inferior. Hartă de  Andrei Nacu: RomanEmpire 117.svg. Sursa: https://commons.wikimedia.org (domeniu public)

Provinciile Moesia Superior și Moesia Inferior

      Pământurile Carpato-Nistrene, Maramureşul şi Crişana erau populate de geto-dacii liberi. În bazinul râului Tyras (Nistru) trăiau tyrageţii, la Dunărea de Jos - geţii şi crobizii, besii şi tribalii, în regiunea centrală dintre Prut şi Carpaţi - carpii, iar mai la nord de ei - costobocii. Regiunile necucerite de nord ale Transilvaniei de asemenea aparţineau dacilor liberi. Ca şi pe timpuri ocupaţiile lor principale erau agricultura şi păstoritul. Pe lângă acestea practicau meşteşugurile casnice: metalurgia, olăritul, torsul etc.
      Relaţiile dintre Imperiul Roman şi geto-dacii liberi în diferite perioade erau variate. În anii 117-118, au avut loc puternice incursiuni ale dacilor liberi, a sarmaţilor iazygi şi a roxolanilor la hotarele de est şi de vest ale Daciei, susţinute de răscoala dacilor supuşi de curând. Împăratul Hadrian personal întreprinde acţiuni pentru îmbunătăţirea situaţiei. În acelaşi timp, el a fost nevoit să abandoneze sudul Moldovei. Asemenea acţiuni ale dacilor s-au repetat în anii 156-157. La începutul războaielor marcomane (166-180) teatrul militar principal era la Dunărea superioară şi de mijloc. În anul 167 costobocii au atacat Dacia. Peste trei ani ei au invadat Moesia Inferior, de unde, trecând prin Tracia şi Macedonia, au ajuns până în Grecia. Între anii 231-250 au avut loc invazii comune ale carpilor şi goţilor (triburi germanice) asupra imperiului. 
      Războaiele între dacii liberi şi romani purtau un caracter episodic, terminându-se de cele mai multe ori fie cu victoria romanilor şi impunerea păcii, fie cu cumpărarea ei. Pentru a le preveni şi a stinge principalele centre de formare a unor uniuni militare puternice, romanii plasau în mijlocul barbarilor formaţiuni militare într-un şir de tabere întărite. Astfel de castre sunt documentate arheologic la Cartal (Orlovca), Bâtca Domnei (Dealul lui Traian), Kozyrka etc.
      Supravegherea teritoriului dacilor liberi se mai făcea cu scopul de a-l menţine în calitate de piaţă de desfacere şi sursă de materii prime. Barbarilor li se fixau anumite zile când ei puteau fără piedici (dar obligatoriu fără arme) frecventa pieţele provinciale. Despre legături economice intense ne mărturisesc şi numeroase monede romane descoperite în aşezările geto-dacilor liberi.
Astfel, pe parcursul întregii stăpâniri romane la nord de Dunăre contactele dintre provincii şi populaţiile din nemijlocita lor apropiere au condiţionat desfăşurarea unui proces de romanizare. Geto-dacii liberi au preluat de la romani unelte de muncă progresiste şi tehnologii avansate. Limba şi scrisul latin capătă răspândire printre dacii liberi. Totuşi participarea lor la procesul de simbioză daco-romană a avut unele particularităţi condiţionate de vecinătatea şi nu incorporarea în cadrul Imperiului Roman. Dacii liberi spre deosebire de populaţia provincială, în mare măsură şi-a păstrat caracterul autohton, romanizarea lor decurgând mai lent. Ea a continuat şi după 271 din partea populaţiei romanizate rămase pe teritoriul fostei provincii romane Dacia şi prin influenţa de la sud de Dunăre.

Dacii învinși. Ultima adresare a lui Traian către trupele sale.  Scenele LXXVI și LXXVII de pe Columna lui Traian.

Dacii liberi

      Limesul (limes romanus) a fost frontiera fortificată a Imperiului Roman, care traversa aproape întreaga Europă, de la râul Nistru  până la valul lui Hadrianus în Scoția.
      Cele mai cunoscute fortificații de limes în spațiul românesc sunt valurile lui Traian (ridicate imediat după cucerirea provinciei), Limes Alutanus (construit din ordinul împăratului Hadrian), Limes Transalutanus cu o lungime de 235 km (început sub Hadrian, în anul 107, și finalizat de Septimius Severus la sfârșitul sec. al II-lea) și Limes Porolissensis (în regiunea orașului Porolissum, ridicat în secolul al II-lea).

Reconstrucția unei porțiuni a limesului din Germania Superior. Harta limesului roman în Europa.

Limes romanus

      Drumurile romane erau căi de comunicație ale rețelei rutiere create de romani. Ele nu erau largi, în schimb erau lucrate foarte bine. Se așeza mai întâi un strat gros de bolovani şi unul de prundiș, legate ambele în ciment, care deveneau astfel mai tari ca piatra. Deasupra acestor straturi se puneau plăci de dimensiuni mari, fiind foarte bine legate între ele. Construite astfel, nu e de mirare că unele șosele romane se mai pot vedea şi astăzi după aproape două milenii. Sistema comunicațiilor care a împăienjenit provincia Dacia a favorizat în mare măsură dezvoltarea economică, durata şi eficacitatea stăpânirii romane.
      Având ca sursă Tabula Peutingeriana, cele mai cunoscute drumuri romane în Dacia sunt grupate pe trei trasee. Primul lega Dierna, Tibiscum, Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și Porolissum și era cunoscut şi ca Drumul Imperial. Al doilea ducea de la Lederata la Tibiscum, iar al treilea străbătea traseul Drobeta – Romula – Arutela – Caput Stenarum – Apulum. Ca distanță acestea însumau circa 1000 de kilometri. 
      Rețeaua rutieră a provinciei era încadrată în cea a întregului imperiu, fiind bine știut că “Toate drumurile duc la Roma”. Încă în timpul războaielor daco-romane a fost construit, la Drobeta, un pod de piatră care traversa Dunărea de către cunoscutul arhitect al antichității – Apollodor din Damasc.

Porțiune de drum roman în secțiune transversală. Reconstrucția Podului lui Traian la Dunărea de Jos de către inginerul E. Duperrex, 1907. 

Drumurile romane

      Romanii au adus cu sine cele mai progresiste forțe de producție ale timpului, transformând într-un timp scurt Dacia în una din cele mai înfloritoare provincii ale Imperiului Roman. Agricultura rămâne ramura economică de bază a regiunii pe care o transformă într-un grânar important al Romei, iar metalurgia - în unul din principalii furnizori de metale. Dezvoltarea meșteșugurilor și a comerțului cu o intensă circulație monetară a fost favorizată de o perfectă rețea de comunicații (vestitele drumuri romane) și un înalt nivel de urbanizare. Numai în Dacia se cunosc 12 orașe mari, dintre care 8 cu gradul suprem de colonia, cele mai multe ridicate pe locul vechilor dave, al căror nume l-au păstrat. Construcţiile lor sunt caracteristice tuturor centrelor din imperiu: străzi pavate şi canalizate, pieţe centrale (forum), temple, clădiri publice, locuinţe private, băi (therme) etc. În apropierea oraşelor se afla câte un amfiteatru. De exemplu, cel de la Sarmizegetusa era pentru 12 000 de spectatori. Apa era adusă în oraşe de la izvoare prin apeducte, lungimea cărora ajunge la 5 km.
      În Moesia, afară de orașele romane, își continuă activitatea centrele pontice grecești doar supuse de romani sub aspect politic. Multe din localitățile urbane au fost ridicate pe locul vechilor dave geto-dace. În majoritatea din ele este atestată prezența autohtonilor.

Reconstrucția orașului roman provincial Anderitum (Javols) din Galia, sec. al II-lea d.Hr.

Orașele romane în Dacia

      Provincia Dacia era un bastion înaintat al imperiului adânc înfipt în “lumea barbară”. Ca urmare, provincia avea nevoie de numeroase trupe pentru apărarea hotarelor sale și pentru supravegherea teritoriilor limitrofe. Autoritățile romane dislocau în Dacia în diferite perioade de la 30 până la 50 mii ostași (cca 1/10 din toate trupele imperiului).
      Trupele de elită erau legiunile romane - unități pedestre recrutate numai din rândul cetățenilor romani. Aveau un efectiv de 5-6 000 de ostași (uneori până la 10 000) împărțiți în 9-11 cohorte. În Dacia și Moesia Inferior au staționat legiunile: XIII Gemina (106-271/74) la Apulum, IV Flavia Felix (106-119) la Sarmizegetusa, apoi transferată la Singidunum (Belgrad), V Macedonica (168-271) în Moesia Inferior la Traesmis, apoi în Dacia la Potaissa, detașamentele din legiunile IX Claudia, I Italica, I Auditrix ș.a.
      Cohortes și Alae erau unități auxiliare de infanterie și cavalerie cu un efectiv de la 500 până la 1000 de oameni recrutați din rândul provincialilor necetățeni. Erau organizate după modelul roman și comandate de ofițeri romani. Izvoarele arheologice și scrise au lăsat peste 60 de nume a acestor unități care au staționat în Dacia, dar și departe de hotarele ei, majoritatea purtând terminația de “Dacorum”.
      Trupele regulate erau susținute de alte unități numite Numerii - formațiuni militare neregulate recrutate din rândul populațiilor de pe teritoriile limitrofe supravegheate de romani, dotate cu armament propriu. Acestea erau angajate și plătite periodic de oficialitățile romane.