EUROPA DUPĂ CONGRESUL DE LA VIENA (1814-1815)

Congresul de la Viena (1814-1815). Cele 100 de zile a lui Napoleon Bonaparte. Restaurația. Schimbări teritoriale. Constituirea ”Sfintei Alianțe”. Mișcări revoluționare și de eliberare națională și reprimarea lor de către trupele ”Sfintei Alianțe” și ale Imperiului Otoman.

        Franța revoluționară și napoleoniană a declanșat enorme tulburări în întreaga Europă. Timp de peste două decenii numeroasele războaie au devastat regiuni întinse și au dus viața a circa 4 milioane de oameni. După intrarea aliaților în Paris și abdicarea lui Napoleon monarhii europeni au decis convocarea unui mare for european. Denumirea i-a fost dată de Congres, ceea ce trebuia să-i dea o importanță asemenea Congresului de la Westafalia din 1648, care a pus capăt Războiului de 30 de ani. Locul desfășurării a fost ales orașul Viena.
În toamna anului 1814 în capitala austriacă au sosit elita diplomatică și peste 200 de reprezentanți ai tuturor dinastiilor domnitoare europene (cu excepția Turciei - putere necreștină). Concomitent cu şedinţele oficiale aveau loc numeroase baluri și spectacole. Contemporanii l-au mai numit “congresul dansatorilor”. Anume la aceste manifestaţii avea loc un complicat joc “după culise” între miniştrii diferitelor puteri. Ponderea lor, însă nu era aceeași. Rolul hotărâtor în luarea deciziilor în aveau marile puteri biruitoare. Anglia era reprezentată de lordul Castlereagh, iar mai târziu de Wellington, Rusia – de împăratul Alexandru I, Prusia de Frederic-Wilhelm al III-lea, iar Austria – de cancelarul Metternich.
        Franța l-a delegat la Viena pe renumitul ministru de externe Talleyrand care îl trădase pe Napoleon și a trecut de partea aliaților. În prima parte a Congresului acesta a reușit să transforme statutul Franței dintr-o țară învinsă într-un stat cu drepturi egale de negocieri. La insistența lui termenul de ”Aliați” a fost exclus, ca neactual după înlăturarea de la putere a lui Bonaparte.
        Diplomații europeni urmau să depună eforturi mari pentru a trece peste divergențele dintre ei și a construi o nouă Europă în care va domni pacea. În primul rând trebuia decisă soarta Franței – țara revoluționară care era văzută vinovată în dezastrul european. Apoi urmau să fie făcute schimbările teritoriale pentru ai mulțumi pe învingători pe contul celor învinși, dar în așa fel ca să fie creat un sistem de balanţă a forţelor care să nu admită supremația doar a unei puteri. În cele din urmă urmau să fie determinate măsuri cu caracter politic, militar şi diplomatic pentru evitarea pe viitor a marilor confruntări militare în Europa.
        După îndelungate discuții, cu puțin timp înaintea bătăliei de la Waterloo (vezi p.2), la 9 iunie 1815 participanții Congresului de la Viena au semnat Actul Final. Pe lângă cele 121 de articole acesta mai conținea 17 anexe, printre care Tratatul despre împărțirea Poloniei, Declarația despre abolirea comerțului cu sclavi, Statutul rangurilor diplomatice, ultimul fiind în vigoare până în prezent.

Congresul de la Viana. Gravură color dup[ tabloul lui Jean-Baptiste Isabey, secl al XIX-lea

Congresul de la Viena (1814-1815)

        După intrarea armatelor Coaliției a VI-a antifranceze în Paris, țării i-a fost impus un tratat de pace, prin care hotarele sale se reduceau la starea de înainte de anul 1792 (cu unele excepții), se restaura dinastia Bourbonilor în persoana lui Ludovic al XVIII-lea. Franței i se reîntorcea coloniile pierdute în timpul războaielor napoleoniene și nu i se impunea nici o contribuție de război.
        La congresul de la Viena, în timpul discuţiilor, mai ales referitoare la problemele teritoriale, între părți au apărut mari divergențe, care puneau sub întrebare posibilitatea semnării unui act comun. Despre acestea era bine informat Napoleon, exilat recent pe insula Elba. El decide să se reîntoarcă în Franța nemulțumită de Restaurația Bourbonilor și să refacă Imperiul. La 20 martie 1815 Napoleon cu doar 1000 de soldați debarcă pe continent și rapid înaintează spre Paris. Ludovic al XVIII-lea a trimis împotriva lui armata mareșalului Ney care imediat a trecut de partea lui Bonaparte. În scurt timp, acesta, salutat de mulțime a intrat în Paris. Aliații de la Congresul de la Viena au rămas surprinși. Speriați, ei grabnic au creat cea de a VII-a coaliție antifranceză. Rusia, Austria și Prusia s-au obligat să pună la dispoziție fiecare câte o armată de 150 mii de soldați, iar Anglia – să finanțeze toate acțiunile coaliției.
        Restabilind autoritatea puterii, Napoleon a atacat Belgia. După câteva victorii, însă soarta sa a fost decisă în bătălia de la Waterloo. La 18 iunie 1815 armatele Anglie de sub comanda ducelui Wellington și cea a Prusiei condusă de Bluher au adus o înfrângere catastrofală francezilor. Napoleon, întors la Paris, a abdicat de la putere pentru a doua oară, iar apoi s-a predat englezilor, pe care-i considera ”cei mai demni dușmani ai săi”. De tată aceasta el a fost exilat departe în mijlocul Atlanticului pe insula Sf. Elena, unde s-a stins din viață în 1821.
Conform noii păci impuse Franței, țara a fost readusă la hotarele de până la Revoluție. S-a reconfirmat Restaurația lui Ludovic al XVIII-lea în conformitate cu prevederile “Cartei din 1814”. Pentru garanții suplimentare aici urmau să fie dislocate trupele de ocupație ale aliaților pentru un termen de 5 ani și achitarea unei contribuții de război de 700 mil. franci.

Marshall Ney și staful său conduc atacul cavaleriei la Waterloo (fragment). Tablou de  Louis Dumoulin.

Franța. Restaurația Bourbonilor și cele o sută de zile a lui Napoleon Bonaparte

        În timpul războaielor napoleoniene, Rusia, profitând de conjunctura relațiilor internaționale și forța armelor a anexat Finlanda (1809), partea de Est a Moldovei și o parte a Georgiei. La Congresul de la Viena, ea și-a reconfirmat extinderea teritorială și a mai anexat cea mai mare parte a Poloniei. Ultima iarăși a dispărut ca stat de pe harta Europei, fiind împărțită între Rusia, Austria și Prusia. 

Intrarea armatei ruse în Paris (în prin plan Alexandru I al Rusiei). Tablou de Aleksey Kivshenko, 1880

3. Rusia. Anexări în timpul și după războaiele napoleoniene

        În timpul războaielor napoleoniene, Austria de mai multe ori a fost umilită militar și știrbită teritorial. La Congresul de la Viena, cu efortul cancelarului Metternich, una dintre principalele figuri ale diplomației europene de atunci, Habsburgii și-au refăcut hotarele și au mai anexat Dalmaţia, Lombardia, Veneţia şi Galiţia de Est.

Principele Klemens von Metternich. Tablou de Thomas Lawrence, 1815.

Refacerea Imperiului Austriac

        Congresul de la Viena a legiferat fărâmițarea politică a Germaniei în 34 de monarhii şi 4 oraşe libere. Hotarele dintre ele au fost schimbate în dependență de poziția lor în perioada napoleoniană. Cele mai mari anexări li-a făcut Prusia, care a primit Renania și Westfalia în Vest, în Nord – Pomerania și insula Rugen, în Sud – o parte a Saxoniei, iar în Est – Poznania poloneză.
        În urma Congresului s-a constituit Confederația Germană ca succesoare a Sfântului Imperiu Romano-German, desființat de Napoleon în 1804. Confederația întrunea 39 de state în frunte cu un organ mai mult consultativ - Adunarea Federală din Frankfurt, în care principalul rol îl aveau Imperiul Austriac și Regatul Prusiei.

Bundestagul de la Frankfurt. Ședința Confederației Germane, 1817, Muzeul de Istorie din Frankfurt.

Confederația Germană

Anglia la Congresul de la Viena a fost reprezentată de prim-ministrul Robert Castlereagh și Arthur Wellington, comandantul trupelor engleze la Waterloo. Regatul Unit se afla printre principalele state biruitoare (cel mai consecvent membru al coalițiilor antifranceze), dar în calitate de monarhie parlamentară avea o poziție diferită de statele absolutiste prezente la acest for internațional. Ea a reconfirmat anexările coloniale pe contul Franței, Olandei şi Spaniei din timpul Revoluției Franceze şi a războaielor napoleoniene şi a insulei Malta, important punct strategic în Mediterană pentru flota sa.

Wellington la Waterloo. Tablou de Robert Alexander Hillingford, 1890

Marea Britania

        Italia, unificată și dominată de francezi, a fost readusă la starea precedentă războaielor napoleoniene. Congresul a legiferat fărâmițarea ei politică 7 state (6 monarhii şi Statul Papal). Piemontul a anexat Genova şi şi-a reîntors Nizza şi Savoia. Tronurile Parmei, Toscanei şi Modenei au fost ocupate de reprezentanții dinastiei Habsburgilor austrieci (printre care şi a doua soţie a lui Napoleon, Maria Luiza). Papei, afară de reîntoarcerea Romei, I-au fost date Ravenna, Ferara şi Bologna.

Tortul regilor, Congresul de la Viena, 1815. Monarhii împart harta Europei. Caricatură de epocă. Bodleian Libraries

Statele italiene la 1815

Numele Regatul Unit al Țărilor de Jos a fost dat de Congresul de la Viena noului stat format din trei state existente înaintea Revoluției franceze : Provinciile Unite, Țările de Jos Austriece și Principatul episcopal Liège (Olanda, Belgia și Luxemburgul de azi). Acesta a existat nu mult timp din cauza diferendelor mari între catolicii din sud și protestanții din nord. În urma revoluției din 1830, statul s-a divizat în Țările de Jos actuale și Belgia.

”Nunta” Belgiei și Olandei la Congresul de la Viena. Caricatură engleză de epocă.

Regatul Unit al Țărilor de Jos

Regele Carol al XIV-lea Johan al Suediei, Carol al III-lea al Norvegiei (fost mareșal al Franței Jean Bernadotte). Tablou de  Catherine Engelhart.

Regatul Norvegiei şi Suediei

        Conform Tratatului de Pace de la Paris (1815) și hotărârilor Congresului de la Viena, Elveția a devenit independentă de Franța. Cantoanele au semnat Pactul federal (Staatenbund), care prevedea că fiecare dintre cele 22 de cantoane aveau drepturi egale, se reconfirma desființarea obligațiilor feudale și se introducea obligativitatea învățământului primar. Marile puteri europene au declarat ”veșnica neutralitate a Elveției”, clauză care se respectă deja de peste două secole. 