Creșterea teritorială a SUA. Compromisul Missouri. Secesiunea (1860-1861). Raportul de forțe. Operații militare (pe etape: 1861-62, 1863, 1864-65). Abolirea sclaviei. Reconstrucția Sudului.

     După Războiul de Independență, Statele Unite au extins teritoriile sale de la Oceanul Atlantic până la fluviul Mississippi, incluzând regiuni din nord-vest precum Ohio, Indiana și Illinois. Între anii 1783 și 1861, țara a traversat o perioadă de expansiune teritorială rapidă, transformându-se dintr-o uniune de 13 colonii de pe coasta de est într-un stat ce ocupa o mare parte a Americii de Nord. Extinderea s-a realizat prin achiziții, tratate, războaie și conflicte interne.
     În 1803, profitând de dezinteresul lui Napoleon pentru America de Nord, SUA au achiziționat vastul teritoriu Louisiana, cuprins între fluviul Mississippi și Munții Stâncoși, de la Franța pentru 15 milioane de dolari, dublând astfel teritoriul național. În 1819, Spania a fost constrânsă să cedeze Florida, consolidând prezența americană în sud-est.
     Între 1845 și 1848, SUA au continuat extinderea prin anexarea Texasului, stabilirea controlului asupra teritoriului Oregon și achiziționarea, pentru încă 15 milioane de dolari, a unor regiuni vaste în sud-vest (California, Arizona, New Mexico, Nevada și Utah) în urma războiului mexicano-american. Ultima achiziție teritorială înainte de Războiul Civil a fost cumpărarea, în 1853, a unei mici regiuni în sudul Arizonei și New Mexico (Achiziția Gadsden). Astfel, granițele statului s-au extins de la Atlantic până la Pacific.
     Această expansiune a contribuit semnificativ la dezvoltarea agriculturii, industriei și comerțului, însă a generat tensiuni majore între statele din nord și cele din sud, în special pe tema sclaviei. Aceste divergențe au reprezentat unul dintre factorii principali care au condus la izbucnirea Războiului Civil din 1861–1865.

Spre Vest, cursul își ia calea. Pictură de Emanuel Leutze, 1860

Creșterea teritorială a SUA (1783-1861)

     Compromisul din Missouri din 1820 a fost un acord adoptat de Congresul Statelor Unite pentru a rezolva conflictul dintre statele din Nord și cele din Sud cu privire la problema sclaviei în noile teritorii. Acest compromis a stabilizat temporar situația, dar nu a eliminat contradicțiile profunde care aveau să ducă ulterior la Războiul Civil. Până la începutul sec. al XIX-lea, Statele Unite își extindeau activ teritoriile spre vest. În 1820, exista un echilibru între statele în care sclavia era legală și cele în care era interzisă: 11 state sclavagiste în Sud și 11 state libere în Vord. Cererea Teritoriului Missouri de a deveni un stat care permite sclavia amenința acest echilibru.
     Ca soluție de compromis, Missouri a fost admis în Uniune ca stat sclavagist, iar Teritoriul Maine, anterior parte a statului Massachusetts, a fost separat și admis ca stat liber. Linia limită a sclaviei a fost stabilită geografic la paralela 36°30' (granița de sud a statului Missouri). În teritoriile situate la nord de această linie, sclavia a fost interzisă, cu excepția statului Missouri.
     Compromisul a atenuat temporar tensiunile dintre nord și sud. Legea a devenit un precedent și un exemplu de încercare de rezolvare a contradicțiilor interne prin acorduri legislative. Cu toate acestea, efectele au fost doar temporare, deoarece ambele părți au rămas nemulțumite: Sudul se temea de restricțiile viitoare asupra sclaviei, iar Nordul respingea extinderea acesteia.
     În 1854, Legea Kansas-Nebraska a abrogat prevederile Compromisului, permițând noilor teritorii să decidă singure problema sclaviei (prin suveranitate populară). În 1857, decizia Dred Scott a Curții Supreme a SUA a declarat că Congresul nu avea puterea de a interzice sclavia în teritorii, anulând astfel efectiv Actul de la 1820. Divergențele în creștere, în scurt timp, au culminat cu Războiul Civil (1861–1865).

Marcarea sclavilor. Desen de epocă. Sursa: Slavery Images: A Visual Record of the African Slave Trade and Slave Life.

Compromisul Missouri. Democrația în fața sclaviei

     Secesiunea Sudului a fost numit procesul prin care 11 state din sudul SUA au părăsit Uniunea între decembrie 1860 - iunie 1861, formând Statele Confederate ale Americii. Acest eveniment a fost catalizatorul principal al Războiului Civil American (1861–1865).
     Secesiunea a fost cauzată de conflictul în problema sclaviei, care, la rândul său, genera alte diferende. Sudul, dependent de agricultura pe bază de sclavie, se temea că abolirea acesteia ar distruge economia sa. Nordul, industrializat, susținea abolirea sau cel puțin limitarea extinderii sclaviei pe teritoriile noi, privind altfel la evoluția social-economică pe viitor.
     Victoria lui Lincoln la alegerile prezidențiale din 1860 a fost percepută ca o amenințare directă de către Sud, deși el nu a promis abolirea imediată a sclaviei. Lincoln și Partidul Republican erau însă ferm opuși extinderii sclaviei. Primul val de secesiune l-a declanșat Carolina de Sud la 20 decembrie 1860. Exemplul ei a fost urmat de alte șase state: Mississippi, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana și Texas. În februarie 1861, reprezentanții din statele secesioniste s-au reunit la Montgomery în Alabama și au format Statele Confederate ale Americii, în frunte cu propriul președinte, Jefferson Davis.
     În urma primului conflict armat – atacul asupra Fort Sumter (aprilie 1861) – alte patru state, Virginia, Arkansas, Tennessee și Carolina de Nord, s-au alăturat Confederației. Guvernul federal a declarat că secesiunea este ilegală. Lincoln a promis să mențină Uniunea cu orice preț, insistând că statele nu au dreptul legal de a se separa. Dar era prea târziu. Secesiunea a dus la escaladarea rapidă a tensiunilor și a spulberat toate alternativele de compromis. Ea a generat cel mai sângeros conflict din istoria SUA.

Adunarea părtaților secisiunii. Convenția din St. Andrew's Hall. Biblioteca Congresului SUA

Secesiunea Sudului

Raportul de forțe între statele de Sud și cele din Nord: populație, armata, producția industrială, căi ferate, finanțe.

Raportul de forțe (Sud-Nord)

Atacul asupra Fortului Sumter, 12–13 aprilie 1861. Sursa: www.loc.gov/pictures/resource

Prima etapă a războiului (1861-1862)

     Proclamația de emancipare a constat din două decrete emise de președintele Abraham Lincoln la 22 septembrie 1862  și 1 ianuarie 1863, care au eliberat sclavii din statele Confederate rebele în timpul Războiului Civil American.
     Scopul emiterii actului consta într-o mișcare strategică menită să slăbească statele sudiste pro-sclavie și să sprijine forțele Uniunii în războiul împotriva Confederației. A fost un act politic și militar, nu și o abolire legală a sclaviei. Ordonanța a eliberat toți sclavii din teritoriile aflate sub controlul Confederației și le-a acordat libertatea. Proprietarii de sclavi din teritoriile aflate sub controlul Uniunii (Kentucky, Maryland, Missouri) nu au fost afectați.
     Proclamația a provocat un răsunet larg în țară și în străinătate. În statele nordice a fost văzută ca un pas către abolirea definitivă a sclaviei, în timp ce în sud a provocat mobilizare și mai puternică. Actul a fost, de asemenea, un imbold major în lupta pentru drepturile populației de culoare, deoarece a deschis ușa pentru recrutarea soldaților afro-americani în forțele Uniunii. Aproximativ 200.000 dintre ei s-au înrolat în Armata și Marina federală.
     Proclamația de emancipare a fost un moment cheie în Războiul Civil, schimbând semnificativ natura conflictului. Ea nu numai că a transformat războiul într-o luptă pentru a pune capăt sclaviei, dar a întărit și autoritatea morală a Uniunii. Proclamația a provocat, de asemenea, schimbări în societate, creând un precedent pentru viitoarele schimbări legale și sociale în ceea ce privește drepturile afro-americanilor.
     Real sclavia a fost în cele din urmă abolită în Statele Unite abia odată cu adoptarea celui de-al 13-lea amendament la Constituția SUA în 1865.