Începutul Războiului Crimeii. Ocupația militară rusă a principatelor (1853-54). Ocupația austriacă (1854-55). Tratatul de la Paris (1856). Basarabia de Sud și gurile Dunării. Centre unioniste. Votarea Unirii. Principatele Unite. Ecoul Unirii. 

      Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române. Rusiei i s-a opus coaliția puterilor europene - Anglia, Franța, Sardinia care a susținut Turcia și cărora li s-au asociat sub aspect politic Prusia și Austria. Flota aliaților a intrat în Marea Neagră, iar trupele terestre au debarcat în Dobrogea, unde s-au dat câteva lupte în jurul cetății Silistra. Primele nereușite, în condițiile stării arhaice a armatei și a comunicațiilor, au silit Rusia să transfere teatrul operațiilor militare în Crimeea.

Bătălia de la Oltenița dintre armatele Rusiei și Turciei, 4 nov. 1853. Litografie de Karl Lanzedelly, 1853.

Începutul Războiului Crimeii

      După plecarea rușilor din principate a urmat o perioadă de ocupație a lor de către armatele austriece și turcești, care a durat până la 30 martie 1857. În 1854-1855, aliații debarcă în Crimeea, unde obțin o serie de victorii și înconjoară cetatea Sevastopolului. După aproape un an de asediu, orașul a căzut. Presată pe alte teatre militare în Marea Azov, Marea Baltică și Orientul îndepărtat, dar și odată cu încoronarea noului țar Alexandru al II-lea, Rusia a cerut pace.

Trupele austriece în Bucureşti, 1854, Litografie de Karl Lanzedelli. Sursa: Adrian Silvan Ionescu, Cruce şi semilună, 2001.

Ocupația austriacă a principatelor. Sfârșitul războiului

      Conform Tratatul de pace de la Paris (1856 ) aliații au impus respectarea integrității Imperiului Otoman, transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, pe țărmul mării fiind demolate și interzise de a fi construite pe viitor fortificații sau prezența forțelor militare. Era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.
      Articolele referitor a Principatele Române prevedeau înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării prin retrocedarea Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail. Protectoratul rusesc a fost înlăturat. Principatele rămâneau sub suzeranitatea Turciei, dar Poarta nu putea interveni în principate decât cu acordul puterilor contractante (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia, Regatul Piemontului). Regulamentul Organic urma să fie revizuit potrivit dorinței românilor. În acest scop în fiecare principat se va convoca câte un divan ad-hoc. Dorințele acestor divane urmau a fi discutate de puterile europene, iar rezultatul final exprimat printr-o Convenție care se va încheia tot la Paris. Se înființa armata națională pentru menținerea ordinii și asigurarea frontierelor.

Congresul de la Paris. Tablou de Edouard Louis Dubufe, 1856, Muzeul de istorie a Franței, Versailles.

Congresul de la Paris (1856)

      După alegeri în divanul ad-hoc al Țării Românești și alegeri repetate (din cauza falsificărilor) în divanul ad-hoc al Moldovei, în octombrie 1857, forurile votează Unirea, înaintând puterilor garante ” Dorințele naționale”. În ele se cerea respectarea drepturilor Principatelor și în special a autonomiei lor, unirea într-un singur stat cu numele România, prinț străin, dintr-o dinastie domnitoare a Europei (moștenitorul căruia urma să fie crescut în religia țării), neutralitatea Principatelor etc. Toate acestea urmau să aibă loc sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris. 
      Conferința de la Paris (mai-august 1858), după 19 ședințe, a aprobat o Convenție cu caracter de compromis, dar favorabilă Unirii. Moldova și Muntenia urmau să poarte numele de Principatele Unite, cu o Comisie Centrală la Focșani care va pregăti legile, cu o Curte de Casație comună și cu posibilitatea de a-și forma o armată unică. Fiecare țară își va avea domnul ei, ales dintre pământeni pe viață, care va conduce cu ajutorul miniștrilor. Principatele vor continua să rămână sub suzeranitatea Porții, dar și sub protecția colectivă a marilor puteri. Regulamentul Organic înceta juridic de a exista și era înlocuit prin această Convenție.
În același an, pentru îndeplinirea în practică a Convenției de la Paris, au fost convocate două adunări elective, la Iași și la București. În primul rând urmau să fie aleși, separat, domnii principatelor. La 5 ianuarie 1859, adunarea de la Iași l-a proclamat în unanimitate domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie, Cuza a fost ales și domn al Țării Românești. În primăvara și vara aceluiași an, puterile garante au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

Proclamarea Unirii. Tablou de  Theodor Aman. Muzeul Naţional de Istorie a României.

Votarea Unirii

      Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad. Provenea dintr-o familie veche de boieri moldoveni. Își face studiile la Iași și la Paris, apoi participă activ la pregătirea evenimentelor revoluționare de la 1848 din Moldova. Membru al “Asociației Patriotice”, după un exil scurt, revine în Moldova. Devine pe larg cunoscut în 1857, când protestând împotriva amestecului Austriei și Turciei în alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei demisionează din funcția de pârcălab al județului Covurlui. 
      După alegerea sa în Moldova și în Țara Românească, a fost a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866). 
      Prin Unirea de la 1859, a fost făcut cel mai important pas și creată o condiție principală pentru dobândirea independenței naționale. S-a deschisă calea reformelor care aveau să înlăture instituțiile și relațiile arhaice și să le creeze pe cele moderne impuse de dezvoltarea capitalismului. Astfel a fost înfăptuită prima etapă a deplinei unități politice a poporului român, fapt ce a avut un larg răsunet în rândurile românilor aflați sub stăpânire străină și a constituit un puternic imbold în lupta pentru unire cu frații lor.

Portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza realizat de Carol Pop de Szathmari (fragment), 1864.

Alexandru Ioan Cuza. Semnificația istorică a Unirii de la 1859.

      Între anii 1959-1861, Alexandru Iona Cuza guvernase Principatele Unite ca domn a două țări, cu două guverne, două Adunări legislative și două capitale, petrecând câte o parte a anului în fiecare din ele. Acest sistem de conducere, în condițiile stării înapoiate a comunicațiilor, era o mare piedică în dezvoltarea de mai departe a țării. În 1861este înfăptuită prima reformă importantă, cea fiscală, prin introducerea impozitului personal, a patentelor și impozitului funciar. Aflându-se în vizită la Constantinopol, Cuza-Vodă a obținut recunoașterea de către Turcia (numai pe timpul vieții lui) și puterile garante a Unirii complete a Principatelor Române. În 1862 s-a format un singur guvern în frunte cu Barbu Catargiu, a rămas o singură capitală, București și un singur parlament. Statul va purta de acum încolo numele de România.