Statele italiene la mijlocul sec. al XIX-lea. Războiul franco-italo-austriac (1859). Alipirea Lombardiei. Plebiscite și alipirea statelor din Italia centrală. Expediția celor 1000 a lui G. Garibaldi (1860). Alipirea Regatului celor Două Sicilii.  Războiul italo-austriac (1866). Alipirea Veneției. Alipirea Romei. Regatul Italia (1870)

      La începutul anilor ’50 Italia rămânea divizată politic în 8 state. Lombardia şi Veneţia erau sub dominaţia Habsburgilor, iar statele din Italia Centrală şi de Sud, conduse de regimuri absolutiste reacţionare,  depindeau de alte puteri străine. 
      Unicul stat italian care a păstrat Constituția de la 1848 şi a fost guvernat de liberali era Regatul Sardiniei (Piemontul). Din 1852, prim-ministrul contele Camillo Cavour a consolidat regimul monarhiei constituţionale al regelui Victor Emmanuel al II-lea, a favorizat dezvoltarea economică prin fondarea de noi întreprinderi, construcția de căi ferate şi semnarea unor tratate comerciale avantajoase cu alte state. Au fost înfăptuite alte reforme, inclusiv cea militară, s-au secularizat averile mănăstireşti etc. Astfel, Piemontul a devenit cel mai puternic stat al peninsulei.
      În anii 1855-1856, armatele Piemontului au participat în Războiul Crimeei alături de Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman. Cu toate că nu avea scopuri directe în problema orientală, Cavour, în calitate de conducător al unei puteri biruitoare, a ridicat la Congresul de la Paris problema italiană la rang internaţional.

Victor Emmanuel al II-lea (1820-1878). Tablou de Tranquillo Cremona, anii 1860, Museo del Risorgimento. Camillo Benso, conte de Cavour. Tablou de Francesco Hayez, 1864, Colecția Pinacoteca di Brera.

Statele italiene la mijlocul sec. al XIX-lea

      La Plombières, în 1858, Napoleon al III-lea al Franței şi Camillo Cavour au semnat un tratat de alianţă împotriva Austriei. În eventualitatea unui succes militar, Piemontul urma să primească de la austrieci Lombardia şi Veneţia, devenind astfel un regat nord-italian. În schimb, urma să cedeze francezilor Nisa şi Savoia. În Italia Centrală s-a convenit să fie păstrată puterea Papei, iar statele mici ar fi creat un regat condus de un prinţ francez. 
      În aprilie 1859, Franţa şi Piemontul au provocat Austria să declare război (). Aceasta a stârnit un puternic val al mişcării naţionale în toate statele italiene, finnd numit și Al Doilea Război de Independență Italian. În Toscana, Parma, Modena şi Statul Papal izbucnesc răscoale. Principii italieni, îngrijoraţi de propria soartă, s-au aliniat alianţei piemonto-franceze. Prima mare bătălie s-a desfăşurat la Magenta, trupele aliate aflându-se sub comanda lui Napoleon al III-lea. Victorioşi, aliaţii au intrat în Milano. La 24 iunie 1859 are loc cea de-a doua bătălie, la Solferino, considerată una dintre cele mai sângeroase confruntări ale epocii. Martorii acesteia, mai târziu, au înființat societatea Crucii Roșii Internaționale. Înfrântă, armata austriacă s-a retras. Italienii considerau că se află la un pas de victoria definitivă. Lucrurile au evoluat însă altfel din cauza schimbării de poziţie a Franţei.
      Napoleon al III-lea, atingându-şi obiectivele prin ocuparea Nisei şi Savoiei, văzând că operaţiile militare iau caracterul unui război popular, care nu lua în considerare perspectiva influenţei franceze, a ordonat încetarea ofensivei. Fără a se consulta cu aliatul, el a semnat cu împăratul austriac armistiţiul de la Villafranca. Lombardia urma să fie cedată Piemontului, iar Veneţia continua să rămână posesiune a Habsburgilor.
      “Trădarea franceză“ i-a surprins pe italieni. Piemontul a protestat, dar în cele din urmă a fost nevoit să înceteze operaţiile militare. Rămânând optimist, Cavour a declarat: “Unirea Italiei se va face prin propriile noastre eforturi”.

Battle of Solferino. Tablou de Carlo Bossoli, 1859. Sursa: The War in Italy, Day & Son, London, 1859.

Războiul franco-italo-austriac (1859)

      În timpul războiului, în Toscana, Parma, Modena şi Romagna (regiune din Statul Papal) au izbucnit răscoale. Monarhii din aceste state s-au refugiat la Viena. Locul lor a fost luat de guverne provizorii. Papa a închis porţile Romei.
După război, în primăvara anului 1860, ca urmare a plebiscitelor desfăşurate în baza sufragiului universal, aceste state au decis unirea cu Piemontul. Schimbările teritoriale au provocat nemulţumirea Franţei, dar Napoleon al III-lea nu s-a hotărât să intervină. 
Prin tratatul de pace de la Torino, ca răsplată pentru primirea Lombardiei, precum şi pentru recunoaşterea alipirii statelor Italiei Centrale, Piemontul a cedat Franţei Nisa şi Savoia.
      În martie 1860, la Torino a fost convocat primul parlament italian. Astfel, a luat naştere Regatul Italiei de Nord. Veneţia a rămas sub dominaţia Habsburgilor, iar Sudul era în continuare condus de regimul reacţionar al Bourbonilor napolitani.

Plebiscit pentru alipirea Abruzzi. Tablou de Enrico Gamba,1861, Galleria d'arte Moderna, Genova.

Alipirea statelor din Italia Centrală

      În aprilie 1860, în Sicilia, parte Regatului Neapolului, a izbucnit o răscoală contra dinastiei Bourbonilor. Conducătorii ei au apelat la ajutorul lui Garibaldi. Acesta, văzând că autorităţile au recucerit Palermo, a început pregătirea voluntarilor. Cavour nu a susţinut răsculaţii, dar nici nu l-a împiedicat pe Garibaldi să organizeze campania în Sicilia.
      În mai 1860 a avut loc eroica expediţie a “celor 1000 de cămăşi roşii”. Debarcarea în Sicilia a voluntarilor sub conducerea lui Garibaldi a stârnit un nou val al mişcării naţionale. După câteva bătălii, răsculaţii au devenit stăpâni ai întregii Sicilii.
La 20 august 1860, Garibaldi a debarcat în Calabria. În fruntea unei armate de 40.000 de oameni, el i-a silit pe Bourboni să emigreze. Neapole a fost cucerit, iar după bătălia de la Volturno, întreaga Italie de Sud a fost eliberată. Se pregătea acum ofensiva împotriva Statului Papal. Oscilând între radicali şi liberali, Garibaldi a preferat să se sprijine pe cei din urmă, proclamând lozinca “Italia şi Victor Emmanuel al II-lea!”.
      Folosindu-se de evenimentele din Sud şi dorind prevenirea unui atac asupra Romei, care putea duce la o intervenţie militară a marilor puteri, Cavour a ordonat trupelor din Piemont să se deplaseze spre Umbria, iar apoi să facă joncţiunea cu răsculaţii pentru a-i pune sub propriul control. În octombrie 1860, la Neapole a avut loc un plebiscit care a hotărât unirea cu Piemontul. Detaşamentele de voluntari au fost dezarmate, asupra regiunii fiind extinsă legislaţia şi organizarea administrativă nord-italiană. După alegerile din martie 1861, noul parlament a proclamat crearea Regatului Italian cu capitala la Torino, în frunte cu Victor Emmanuel al II-lea.

Garibaldi plecând în Expediția celor O mie în 1860. Tablou de Tancredi Scarpelli. Sursa Illustration for Storia d'Italia by Paolo Giudici. 

Expediția celor O mie (1860)

      Urmărind scopul eliminării Austriei din procesul unificării Germaniei, Bismarck a propus Italiei o alianţă şi acţiuni militare comune contra Habsburgilor şi, în caz de succes, alipirea Veneţiei la Regatul Italian. Astfel a începul cel de-al Trilea Război pentru Independența Italiei. Operaţiile militare au fost nefavorabile pentru italieni. În ciuda faptului că au fost înfrânţi în bătălia de la Custoza şi confruntarea navală de la Lissa, prusienii au decis soarta războiului prin victoria de la Sadowa. Conform armistiţiului de la Nikolsburg şi tratatului de pace de la Praga, Austria ceda Italiei Veneţia.

Bătălia de la Cuzztoza, 1866. Încărcarea Regimentului 13 de ulani austrieci. Tablou de Juliusz Kossak, 1868.

Războiul italo-austriac (1866)

      Războiul franco-prusian care a dus la prăbuşirea celui de-al doilea Imperiu Francez a favorizat ultima etapă a unificării Italiei. După catastrofa trupelor franceze de la Sedan, Papa a rămas fără sprijinul trupelor franceze. La 20 septembrie 1870, armatele regale şi detaşamente de voluntari au intrat în Roma, care, ca şi în cazurile precedente, în urma unui plebiscit, a fost alipită la Regatul Italian. Puterea laică a Papei Pius al IX-lea, care s-a izolat la Vatican, a fost anulată. Din 1871 Roma a fost declarată capitala regatului, ceea ce a marcat sfârşitul procesului de unificare.