IMPERIUL  ROMAN TÂRZIU. PRIMELE VALURI DE MIGRATORI (sec. IV-V d.Hr.)

Divizarea Imperiului Roman. Popoare migratoare: hunii, ostrogoții, vizigoții, francii, vandalii, alanii, burgunzii, anglo-saxonii, avarii. Căderea Imperiului Roman de Apus.

        Imperiul Roman era atacat tot mai mult de popoarele barbare, în special vizigoții, francii, vandalii, ostrogoții, atrași de bogățiile Romei. Armatele romane făceau față cu greu acestor atacuri. Împăratul Teodosiu cel Mare a decis, ca după moartea sa, imperiul să fie împărțit între cei doi fii ai săi. În anul 395 acesta s-a divizat în Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) ș i Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma, iar după 410 la Ravenna).
        Dar nu acestui fapt se datorează supranumirea lui Teodosiu ”cel Mare”, ci politicii sale de ocrotire a creștinismului și impunere ca "religie oficială și obligatorie prin edictul din 28 februarie 380, cunoscut sub numele de Edictul de la Tesalonic: „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinței transmise romanilor de apostolul Petru, cea pe care o recunosc Damasus și Petru al Alexandriei, adică Sfânta Treime a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Spirit”.

Sfântul Ambrozie convertindu-l pe Teodosiu. Tablou de Pierre Subleyras (fragmrnt), 1745, Galeria Națională din Umbria

Divizarea Imperiului Roman (395)

        Hunii sunt menționați pentru prima dată în sursele istorice în anii 370 d.Hr., când au înfrânt triburile alanilor în stepele de lângă Marea Caspică. Între anii 395 și 408 ei trec Caucazul și migrează spre Dunăre, unde în fosta provincie Dacia îi distrug pe ostrogoți, iar apoi năvălesc în Moesia. Apogeul puterii hunilor este atins în perioada regelui Attila (433-453). Imperiul Roman de Răsărit plătește hunilor sume fabuloase pentru răscumpărarea păcii, iar cel de Apus pierde importante teritorii în Germania și Galia. Ofensiva de mai departe a hunilor a fost oprită în bătălia de la Câmpiile Catalaunice, dată cu romanii conduși de generalul Aetius și aliații lor vizigoți. Hunii au suferit o înfrângere strategică, dar nu totală. În anul următor, ei au ajuns sub zidurile Romei, dar au fost convinși să se retragă după intervenția papei Leon I.
        Hunii erau cunoscuți pentru abilitățile lor de călărie și tactici de luptă inovatoare. Ei utilizau arcul compus și calul într-o manieră superioară, făcându-i temuți în războaie și atacuri fulgerătoare. Hunii au cucerit și controlat un imperiu vast, care se întindea de la Europa Centrală până în Asia Centrală. După moartea lui Attila, în 453, regatul a început să se dezintegreze. Triburile hunilor s-au divizat și au fost absorbite de alte popoare migratoare și state vecine către sfârșitul sec. al V-lea.

Attila Hunul. Tablou de Eugene Delacroix, 1847. Palatul Bourbon, Paris.

Migrația hunilor. Attila Hunul - „Biciul lui Dumnezeu” 

        Ostrogotii, o ramură a poporului gotic, au migrat din Scandinavia în Europa în secolul III d.Hr. și au stabilit o puternică confederație în regiunea Mării Baltice. În anul 376 d.Hr., ostrogotii, conduși de regele Ermanaric, au intrat în contact cu Imperiul Roman și au obținut statutul de federati, devenind aliați și mercenari ai romanilor. Totuși, în anul 410 d.Hr., în timpul invaziei vizigoților, ostrogotii au început să se distanțeze de Imperiul Roman. După prăbușirea confederației ostrogote, în anul 454 d.Hr., regele Teodoric cel Mare a unificat ostrogotii și i-a condus într-o serie de campanii militare în Europa de Est și Italia. În anul 493 d.Hr., Teodoric a învins pe Odoacru, conducătorul Regatului Ostrogot din Italia, și a fondat Regatul Ostrogot, devenind regele Italiei. Regatul Ostrogot a existat până în anul 553 d.Hr., când a fost învins de către armatele Imperiului Bizantin sub conducerea generalului Belisarie. Astfel, ostrogotii și-au pierdut controlul asupra Italiei și au fost asimilați în societatea bizantină.

Ostrogoții regelui Totila distrug zidurile Florenței. Imagine din manuscrisul Chigi, Cronica lui Villani, Biblioteca Vaticanului

Ostrogoții 

        Triburile vizigoților au jucat un rol important în perioada secolelor IV-V d.Hr. în Europa Centrală și de Vest. Originea lor poate fi atribuită triburilor gotice care au migrat din nordul Europei în secolul III d.Hr. În anul 376 d.Hr., vizigoții, conduși de regele Fritigern, au intrat în Imperiul Roman și au obținut statutul de federați, adică aliați militari ai romanilor. În anul 410 d.Hr., vizigoții au capturat și jefuit Roma – eveniment, care a șocat întreaga lume romană. Aceasta a fost una dintre cele mai importante realizări ale vizigoților și a semnalizat slăbiciunea Imperiului Roman de Apus. La scurt timp după aceea, vizigoții, sub conducerea regelui Alaric I, au fost învinși de trupele romane în bătălia de la Pollentia în anul 402 d.Hr. 
        După înfrângerea din Italia, vizigoții au început să se deplaseze spre nord și est, stabilindu-se în regiunea Franței de Sud și Spaniei. În anul 418 d.Hr., vizigoții au încheiat un acord cu romani, cunoscut sub numele de "Foedus", prin care li se acorda autonomie în regiunile pe care le controlau. În secolul V d.Hr., sub conducerea lui Alaric II, vizigoții au adoptat creștinismul arian, o ramură considerată eretică de către Biserică. Cu toate acestea, în anul 589 d.Hr., regele vizigot Reccared I a convertit poporul la creștinismul catolic, în urma Conciliului de la Toledo. În anul 711 d.Hr., vizigoții au fost învinși de către arabi în Bătălia de la Guadalete, marcând sfârșitul regatului vizigot și începutul dominației musulmane în Peninsula Iberică.


Asedierea Romei de către vizigoții regelui Alaric în anul 410. Miniatura franceză din secolul al XV-lea Jefuirea Romei de către vizigoți, 24 august 410. Tablou de J.N. Sylvestre (fragment), 1890, Muzeul Paul Valéry

Vizigoții

        Triburile francilor au fost un grup etnic germanic. În anul 358 d.Hr., francii, conduși de regele Clodion, au intrat în contact cu Imperiul Roman și au început să își extindă teritoriul în regiunea Franței și Germaniei. În anul 486 d.Hr. regele franc Clovis a învins armata romană în bătălia de la Soissons, cucerind astfel regiunea de nord a Galiei. Acesta a fost începutul statului franc și a stabilit francii ca o putere importantă în Europa de Vest. Clovis s-a convertit la creștinismul catolic în anul 496 d.Hr., sub influența soției sale Clotilde. Acest eveniment a avut un impact semnificativ asupra francilor, încurajând creștinarea și integrarea lor în lumea romană.
        Un moment important în istoria francilor a fost în secolul al V-lea, când regatul franc fost divizat în trei părți: Austrasia, Neustria și Burgundia. Aceste regate au fost guvernate de către dinastia merovingiană, care a condus francii până în secolul al VIII-lea.

Soldați franci (sec. al V-lea). Reconstrucție. Sursa: Paris à travers les siècles, 1879-82

Francii

      Vandalii – un grup germanic, în sec. al IV-lea d.Hr. au migrat din zona Scandinaviei spre sud și est, stabilindu-se în Germania și Galia. 
În anul 406 d.Hr. vandalii au traversat Rinul și au invadat Galia și au devastat imense teritorii. În anul 429, ei au migrat în Spania unde, sub conducerea regelui Genseric, au fondat Regatul Vandal. Timp de un secol acesta a devenit o putere importantă în Mediterana occidentală, controlând nordul Africa de nord-vest și Sicilia.
      Vecinii vandalilor în Peninsula Iberică au fost alanii, grup etnic de origine sarmată, venit din Asia Centrală. În anul 409 d.Hr., alanii au invadat Hispania și s-au stabilit în regiunea sud-vest a peninsulei. Ei au aderat la vandali, regatul fiind numit și alano-vandal. 
      În anul 455 d.Hr., vandalii conduși de Genseric au capturat și jefuit Roma, provocând distrugeri semnificative în oraș (de aici provine termenul - vandalizare). Acest eveniment a marcat unul dintre cele mai notorii acte de jefuire ale Romei.
      În anul 533, Imperiul Bizantin sub conducerea generalului Belisarie a invadat Regatul vandalo-alan și l-a anexat, punând astfel capăt existenței independente a vandalilor. Alanii, de asemenea, au fost asimilați în societatea romană și bizantină în urma acestor evenimente.

Invazia regelui vandal asupra Rome, 455. Tablou de Karl Briullov, 1833-36, Galeria Tretiakov

VANDALII ȘI ALANII

        Burgunzii au fost un popor germanic, care trăia în regiunile de est ale Europei. În secolele IV-V d.Hr., aceștia au migrat în Europa Centrală și au înființat un regat puternic în regiunea de astăzi a Franței, numit Burgundia. Regii burgunzi Gaius Asclepiodatus și Godomar au fost recunoscuți pentru abilitățile lor militare și pentru cucerirea și supunerea teritoriilor învecinate. 
        În secolul al V-lea d.Hr., Burgundia a fost invadată și ocupată de către huni și mai târziu de către ostrogoți. Aceasta a dus la prăbușirea regatului burgund și la dispariția parțială a poporului burgund. În ciuda acestui fapt, populația burgundă nu a dispărut complet. O parte s-a alăturat altor triburi germanice, cum ar fi vandalii, iar alții s-au stabilit în diferite regiuni ale Europei, lăsând teritoriului doar numele său. 

Invazia [triburilor germanice în Galia]. Tablou de  Evariste-Vital Luminais (1821-1896), Muzeul de Arte Frumoase din Boston

Burgunzii

      În perioada secolelor IV-V d.Hr., saxonii, un popor germanic originar din Peninsula Iutlanda și sudul Scandinaviei, își stabilesc treptat așezări pe teritoriul Marii Britanii. Prima mențiune documentară despre ei apare în opera lui Gildas, un călugăr britanic din secolul al VI-lea. În urma retragerii trupelor romane din Britannia în anul 410 d.Hr., anglo-saxonii profită de absența autorității centrale și încep să-și extindă influența și teritoriul. Ei formează mai multe regate, precum Kent, Wessex, Sussex și Anglia de Est, fiecare având conducătorul său și propriile structuri politice. Cultura anglo-saxonilor era puternic influențată de tradițiile nordice și de religia păgână, dar în secolul al VII-lea, cu convertirea lor la creștinism de către misionarul Augustin de Canterbury, influența creștină se consolidează.

O ilustrare a îmbrăcămintei tipice purtate de anglo-saxoni în Anglia medievală (sec. V-IX). Sursa: „Costumes of all Nations”, 1882

ANGLO_SAXONII

        În secolele al IV-V d.Hr., triburile avare se aflau printre cele mai influente popoare migratoare din Europa Centrală și de Est. Aceste triburi erau cunoscute pentru abilitățile lor în luptă și pentru abilitățile militare excepționale. În jurul anului 375, avarii au migrat către regiunea Pannoniei, unde au stabilit o confederație puternică și au început să guverneze asupra unui teritoriu vast. În cadrul confederației avare, exista și un rege suprem cunoscut ca "Khagan", care era considerat liderul suprem și avea autoritate absolută asupra tuturor triburilor avare. Această confederație a avut o importanță majoră în istoria Europei, deoarece avarii au jucat un rol cheie în conflictele cu Imperiul Bizantin și cu hunii în acea perioadă. Însă după moartea lui Attila în 453, confederația avară treptat s-a prăbușit, și triburile avare s-au retras către Europa de Est, unde și-au continuat existența ca un popor semi-nomad și tribal.

Călăreți avari la Dunărea de Jos, sec. VI. Reconstrucție de А. McBride. Sursa: Karasulas, A. Mounted archers of the Steppe 600 BC -1300 AD, Osprey Publishing